Cultura populară a romano-catolicilor din Moldova

Cultura este înainte de toate unitatea stilului artistic în toate manifestările de viaţă ale unui popor. Romano-catolicii din Moldova păstrează şi astăzi valorile arhaice şi chiar dacă nu le mai conştientizează atât de frecvent, se simt ocrotiţi la adăpostul acestui univers, structurat după rânduieli tainice, statornicite de înaintaşi. Toate componentele civilizaţiei tradiţionale din aşezările romano-catolicilor din Moldova se caracterizează printr-o puternică unitate şi poartă pecetea inconfundabilă a spiritualităţii româneşti. Semnele arhaicităţii şi ale duratei pot fi identificate, cu uşurinţă, în toate compartimentele culturii populare tradiţionale: arhitectură populară tradiţională, textile de interior, port popular, obiceiuri calendaristice, obiceiuri legate de naştere, nuntă, înmormântare, folclor. Civilizaţia populară tradiţională a romano-catolicilor din Moldova se constituie într-un argument ce pledează convingător pentru vechimea, specificul şi unitatea creaţiei etno-folclorice româneşti, ea fiind în acelaşi timp şi o mărturie definitorie a apartenenţei etnice româneşti a acestor oameni. Circulaţia persoanelor între Transilvania şi Moldova este un fenomen recunoscut, în virtutea căruia legăturile între românii celor două provincii au fost constante şi puternice. Desigur, datorită statutului defavorizat al populaţiei româneşti din Transilvania de până la Unirea din 1918, fluxul a fost dinspre această provincie către Moldova și nu în sens contrar. Atunci când situaţia românilor transilvăneni devenea insuportabilă la ei acasă, se refugiau în Moldova, unde domnitorii, pentru a acumula forţă de muncă şi contribuabili, le acordau diferite facilităţi. Aşa au ajuns în Moldova şi românii catolici, aşezarea lor în zonă fiind accelerată şi mai numeroasă începând cu secolul al XVIII-lea. Pe timpul şederii în Transilvania, ei au fost supuşi, în grade diferite, proceselor de secuizare şi de maghiarizare, care, în esenţă, presupuneau învăţarea la un nivel popular a limbii maghiare şi, de cele mai multe ori, înlocuirea numelor româneşti cu traducerile lor în ungureşte. Portul tradiţional, arhitectura, folclorul, tradiţiile şi obiceiurile, au fost însă păstrate până astăzi și și astfel putem constata că acestea au corespondenţe şi înrudiri ce merg până la identificare cu spaţiul cultural al românilor din Transilvania. Tot aşa se justifică şi vorbirea graiului românesc transilvănean, ştiut fiind faptul că moldovenii catolici nu folosesc graiul românesc din Moldova, ceea ce elimină teoriile care susţin românizarea lor prin contactul cu autohtonii din această provincie. Portul popular al catolicilor din Moldova contribuie, în mare măsură, la înţelegerea originii şi identităţii româneşti a acestora. Romano-catolicii din Moldova sunt păstrătorii celor mai vechi tradiţii de vestimentaţie românească din această parte a ţării. Portul bătrânesc, pe care ei îl îmbracă şi astăzi, este inconfundabil şi are o puternică personalitate, ce se manifestă prin aceea că păstrează, nealterate, elementele fundamentale ale substratului traco- daco-iliric. Particularităţile stilistice şi morfologice pe care le pune în evidenţă portul tradiţional de sărbătoare al populaţiei catolice din Moldova pledează, fără nici un dubiu, pentru originea românească a acestor credincioşi. Unitatea în varietate, ca şi specificul costumului de sărbătoare pe care îl poartă catolicii moldoveni rezultă şi din faptul că aceste straie se încadrează viziunii sculpturale a portului românesc. Îmbinarea criteriului funcţional cu realizarea artistică, producerea unor piese practice şi frumoase totodată este rezultatul unei îndelungi tradiţii, transmise din generaţie în generaţie, constituind temeiul unităţii morfologice a portului românesc din care face parte şi costumul tradiţional al catolicilor din Moldova. Unele componente ale vestimentaţiei ţărăneşti păstrează şi astăzi urmele credinţelor arhaice, privitoare la modalităţile de distribuire a ornamentelor sau de utilizare a accesoriilor. În satele catolicilor moldoveni se mai păstrează și colinde unele foarte vechi fiind supravieţuiri ale moştenirii daco-romane. Colindele, laice sau religioase au evoluat de la forma epică la forma lirică adaptând motivele primitive la religia creştină. Colindele sunt uneori critice iar uneori fac elogiul gazdelor. În unele sate mai circulă încă variante ale colindului mioritic. Colindele religioase sunt des întâlnite în satele catolicilor moldoveni având aceeaşi inspiraţie creştină şi uneori bazându-se pe versuri identice cu cele folosite în comunităţile ortodoxe. Pluguşorul ca formă a culturii populare este cel mai cunoscut obicei de anul nou care circulă fără nici o excepţie în toate satele catolicilor moldoveni. Pluguşorul este datina inspirată din ocupaţia principală a catolicilor moldoveni - agricultura. Textele care circulă în satele catolicilor moldoveni sunt uşor diferite avand particularităţi specifice de la o zonă la alta sau de la o localitate la alta. Jocurile cu măşti animaliere şi umane datează din epoca precreştină fiind şi astăzi foarte răspândite în satele catolicilor moldoveni. Sunt folosite în special măştile animalice reprezentând capra, ţapul, iedul, calul, cerbul şi ursul. Aceste obiceiuri sunt însoţite uneori de manifestări folclorice de amploare organizate în aceeaşi perioadă, manifestări la care participă majoritatea locuitorilor satului, una dintre cele mai cunoscute fiind “hora caprei”. Elementele de limbă păstrate din Transilvania, ca şi caracteristica vorbirii siflante, proprie numai arealului lingvistic românesc încă din perioada de formare a limbii, demonstrează în mod clar că strămoşii romano-catolicilor din Moldova au vorbit româneşte pe când se aflau în Transilvania şi că aceasta a fost limba lor maternă dintotdeauna. Graiul numit ceangău este moştenit - numai de unii catolici - din perioada şederii în Transilvania, fiind o limbă maghiară însuşită parţial, numai pe cale orală şi grevată de numeroase elemente specifice limbii române, menită a reprezenta o cale de comunicare cu vecinii secui sau unguri. Odată veniţi în Moldova, unii catolici, aflaţi într-un stadiu incipient de secuizare sau de maghiarizare, au abandonat în mod natural graiul ceangău, iar aceia mai puternic secuizaţi sau maghiarizaţi au păstrat acest grai, care nici astăzi nu are scriere. Este semnificativ faptul că însuşi preotul secui Zold Peter, părintele falsului etnonim ceangăi-maghiari, a consemnat despre catolicii moldoveni că vorbesc stricat ungureşte . Şi asta la anul 1781, când catolicii sosiţi din Transilvania nu avuseseră timp să suporte presupusele presiuni asimilatorii ale autohtonilor ortodocşi. Aşa cum se poate observa şi astăzi şi dansurile şi portul romano-catolicilor din Moldova se înscriu perfect în aria tradiţională românească, apartenenţă pe care o pot confirma cercetătorii dar şi oricine este de bună credinţă. Toate aspectele culturii populare tradiționale a romano-catolicilor moldoveni, demonstrează originea românească a acestora și apartenența lor la spațiul cultural românesc, conferind acestor “ceangăi” trăsături specifice poporului român.

DATE DE CONTACT

Putem fi contactați la adresa de e-mail, pe forum și pe facebook.

Arhitectura populară a romano-catolicilor din Moldova

Casele tradiţionale ale romano-catolicilor din Moldova se încadrează în tipul casei tradiţionale româneşti, astăzi tinzându-se către construcţia unor locuinţe cu trăsături moderne. Construcţiile contemporane nu înlătură definitiv tradiţia, urmărind atingerea unei valori estetice superioare în consonanţă cu gusturile celor care le întemeiază. Pentru ţăranul catolic de odinioară, casa nu reprezenta doar un simplu obiect, un adăpost care să-l ferească de intemperii sau de alte neplăceri. El vedea în casă şi un spaţiu spiritual, adică nu numai de întreţinere a vieţii cotidiene, ci şi de promovare a unor valori culturale. Casa înseamnă familie, identitate, dar în acelaşi timp exprimă şi o anume mentalitate. Casa ţărănească este în primul rând un loc, un loc bun, generator în sens material şi spiritual. Locul acesta, fie că priveşte spaţiul interior, fie că priveşte curtea sau grădina este văzut ca un loc cu calităţi specifice, care îl fac pe om să existe într-un fel propriu. Oamenii ştiu că locurile nu sunt toate la fel. Unele pot fi bune, generatoare de noroc, prosperitate şi fericire, altele, dimpotrivă, aducătoare de necazuri. Ridicarea unei case a reprezentat întotdeauna un eveniment deosebit pentru oricare familie de romano-catolici din spaţiul moldovenesc, punând în valoare resursele mediului în care s-au aflat. Din categoria construcţiilor arhitectonice tradiţionale amintim casa monocelulară, căreia avea să i se adauge ulterior tinda, ce căpăta şi funcţie de cămară, apoi casa cu o încăpere, antreu şi chiler sau şi, în fine, casa cu două încăperi şi tindă rece, tipul cel mai răspândit în sec XX şi pe care îl întâlnim frecvent şi astăzi. Sunt locuinţele cele mai răspândite în Moldova şi se caracterizează printr-o puternică unitate, diferenţierile zonale fiind abia sesizabile. Ca pretutindeni pe cuprinsul ţării, satele catolicilor din Moldova se modernizează de la o zi la alta, în consonanţă cu cerinţele vieţii actuale. Construcţiile tipizate şi chiar vilele ceva mai sofisticate încearcă să valorifice, critic şi selectiv, elementele de bază ale tradiţiei, astfel încât preocuparea pentru obţinerea unui confort sporit să nu ignore cerinţele integrării în peisajul athitectonic autohton. Aşezările catolicilor moldoveni poartă toate caracteristicile habitatului rural românesc şi moldovean, unele din ascestea identificându-se sub toate aspectele cu cele ale populaţiei ortodoxe. Arhitectura rurală pastrată de catolicii moldoveni este prezentă în aşezările acesora în toate formele de localităţi de la cele răsfirate şi până la cele adunate fiind regasită în construcţiile arhitectonice din sat având ca limită exterioară hotarul străjuit uneori de stâlpi antropomorfi, troiţe sau cruci. Casele catolocilor moldoveni sunt făcute din bârne aşezate în cununi sau pe furci, din vălătuci sau chirpici, aşezate pe tălpi sau direct pe pământ, cu acoperişul în patru ape, specific casei tradiţionale româneşti. Interioarele caselor tradiţionale ţărăneşti din aşezările catolicilor moldoveni dezvăluie un univers cultural ce concentrează priceperea, talentul şi înţelepciunea a multe generaţii. Aici se găsesc adevărate colecţii de ştergare, lăicere, păretare, scoarţe sau covoare lucrate cu motive decorative florale, zoomorfe şi antropomorfe sau cu motive geometrice specifice arealului românesc.

DOCUMENTE ȘI STUDII

despre cultura populară a romano-catolicilor moldoveni

1 . Scrisoarea unui sătean din Săbăoani, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, adresată episcopului Nicolae Camilli. Scrisoarea face referire la tradițiile romano-catolicilor și este redactată în limbaj românesc. - citește>>>

Învățământul în comunitățile romano-catolicilor din Moldova

Încercări de introducere a învăţământului în limba maghiară în şcolile din localităţile cu populaţie romano-catolică

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi mutaţiile semnificative produse în plan politic, în Europa estică şi centrală, nu au ocolit nici România. Astfel, după 23 august 1944, scena politică românească a început să fie acaparată de Partidul Comunist Român, noua forţă politică sprijinită logistic de URSS. Distrugerea vechiului regim politic democrat, acţiune încununată cu abdicarea Regelui, a deschis în România o nouă pagină de istorie, ce a marcat, în cea mai mare parte în sens negativ, evoluţia societăţii româneşti. Declanşarea procesului de edificare a societăţii socialiste, pe ruinele vechii democraţii interbelice, nu a vizat doar realizarea unor transformări în sistemul economic ci, dimpotrivă, şi o spălare a conştiinţei românilor, care trebuia să ducă, în cele din urmă, la apariţia omului nou. Impunerea partidului unic, în februarie 1948, odată cu constituirea Partidului Muncitoresc Român, a fost resortul care a declanşat ceea ce s-a numit noua politică naţională, axată pe ideea că respectiva societate socialistă este alcătuită doar din oameni ai muncii. Drept urmare, în vederea realizării unui mai bun control al societăţii româneşti, cercurile conducătoare din vremea respectivă, aflate sub directa oblăduire a celui ce a fost supranumit tătucul Stalin, au trecut la o nouă politică de exacerbare a naţionalismului naţionalităţilor conlocuitoare din România. În consecinţă, pentru a reflecta „profundul democratism al orânduirii noastre socialiste” , în cadrul acestui curent mai larg, un loc aparte a fost rezervat învăţământului în limba maternă. Un alt pas făcut în aceeaşi direcţie a vizat înfiinţarea consiliilor centrale şi judeţene ale naţionalităţilor germană, maghiară şi a altor naţionalităţi . Cu toate acestea, în desfăşurarea Revoluţiei culturale, rolul de primadonă a revenit învăţământului. Drept urmare, la 3 august 1948, a fost adoptată noua lege pentru aşa- numita reformă a învăţământului, ce a cunoscut ulterior mai multe modificări, în anii 1968 şi 1978 . Conform variantei din anul 1948, o prioritate a Ministerului Învăţământului Public a devenit organizarea învăţământului în limbile minorităţilor. Astfel, începând cu anul 1949, respectivul for a început elaborarea programelor şcolare pentru învăţământul în limba de predare ucraineană, sârbă, rusă, tătară, slovacă, greacă, bulgară, armeană, idiş, croată, turcă, cehă, polonă, germană şi maghiară . Dacă, în cea mai mare parte, organizarea învăţământului în limbile respective răspundea unor realităţi etnice concrete, satisfăcând nevoile acestora, au existat şi unele excese, care nu au mai avut nici o justificare, dacă ţinem seama de realităţile existente pe teren. Pentru a fi mai expliciţi, este vorba de organizarea învăţământului în limba de predare maghiară în Moldova. Dacă în Transilvania el răspundea unor realităţi etnice de netăgăduit, în schimb, impunerea lui, aşa cum vom vedea, forţată în comunităţile catolice din fosta Regiune Bacău nu a reprezentat decât un gest politic ce urmărea subminarea respectivelor comunităţi. În esenţă, respectiva măsură este cu atât mai puţin explicabilă cu cât, odată cu începutul organizării învăţământului în limba maghiară în Regiunea Bacău, în anul şcolar 1948/1949, s-a realizat un recensământ în zona rurală vizată, unde populaţia catolică s-a declarat de „origine, naţionalitate şi cetăţenie române” . Mai mult chiar, în comuna Luizi Călugăra debutul noii forme de învăţământ în limba maghiară a fost un dezastru, deoarece, în perioda premergătoare deschiderii anului de învăţământ 1948/1949, peste 100 de locuitori ai respectivei comune au refuzat înscrieirea copiilor la şcoala cu limbă de predare maghiară, solicitând autorităţilor şcoală în limba română . Dar, cunoscând atitudinea Partidului Comunist faţă de drepturile individuale ale omului, autorităţile vremii respective, neţinând cont de semnalele venite din teritoriu şi de opţiunile oamenilor, au decis continuarea procesului de organizare a învăţământului în limba maghiară în Moldova. Astfel, în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse, autorităţile au hotărât să adopte o poziţie mai tranşantă, începând într-o primă fază să constrângă directorii de şcoli pentru ca „învăţământul în limba maghiară să dea roade din ce în ce mai bune” . O primă reacţie la politica dusă de Inspectoratul Şcolar a fost scindarea comunităţilor respective, de fapt învrăjbirea copiilor între ei, „ce uneori se duşmănesc” din cauza formei de învăţământ pe care o urmau, aşa cum s-a întâmplat, dealtfel, în comuna Faraoani . Din nefericire, autorităţile comuniste nu au înţeles din aceste tulburări, ce au început să se manifeste în comunităţile catolicilor moldoveni, decât că respectivele „atitudini produc greutăţi serioase în rezolvarea problemei naţionale”. Souţia găsită de forul în cauză a fost „să se prelucreze cu părinţii problema naţională” şi nicidecum abandonarea proiectului, ce a generat starea de anormalitate în comunităţile de rit catolic . În consecinţă, ignorând cu bună ştiinţă semnalele ce veneau din teritoriu, care indicau ca inoportună iniţiativa de a înfiinţa şcolile cu limba de predare maghiară, autorităţile au pus în practică un vast program de dezvoltare a respectivelor insituţii de învăţământ. Astfel, numărul şcolilor în limba maghiară de pe teritoriul fostei Regiuni Bacău a crescut vertiginos, ajungându-se în 1951 ca, din 623 unităţi şcolare elementare, 27 să fie cu limba de predare maghiară, iar patru din cele 161 şcoli de 7 ani să se afle în aceiaşi situaţie . Drept urmare, astfel de şcoli funcţionau, la acea dată, în următoarele localităţi: Luizii Călugăra –şcoală elementară mixtă de 7 ani, Chetriş – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Gioseni – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Alexandrina – com. Cleja – şcoală elementară de 4 ani, Cleja – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Şomuşca – com. Cleja – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Fundu Răcăciuni – şcoală elementară de 11 ani de băieţi, Liliecii de Jos – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Galbeni – com. Nicolae Bălcescu – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Vladnic – com. Parincea – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Buchila – com. Valea Seacă – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Lărguţa – com. Valea Seacă – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Valea Seacă – şcoală elementară mixtă de 4 ani , Corbu – com. Corbu, jud. Neamţ – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Hagata – com. Tulgheş, jud. Neamţ – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Putna – com. Tulgheş – şcoală elementară de 4 ani, Recea – com. Tulgheş – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Sîngeroasa – com. Tulgheş – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Cantru – com. Tulgheş – şcoală elementară mixtă de 7 ani . În total, respectivele unităţi de învătământ aveau înscrişi în statisticele lor, în anul 1951, 1018 elevi, din care au frecventat cursurile doar 875 elevi. Analizând statistica realizată în anul 1951 de către Secţia Învăţământ a Sfatului Popular al Regiunii Bacău, ni se dezvăluie întreaga dimensiune a efortului făcut din 1949 şi până atunci pentru dezvoltarea învăţământului în limba maghiară. Astfel, cele mai multe şcoli aveau local propriu nou construit, erau bine dotate cu rechizite şcolare, bănci, catedre, scaune, table etc., iar unele dintre ele aveau şi internat propriu. Toate acestea într-o perioadă economică dificilă pentru ţară şi când restul învăţământului nu se bucura, nici pe departe, de condiţii comparabile, deoarece valorea ideologică a învăţământului în limba maghiară în comunităţile catolice din Moldova era prea mare pentru autorităţile politice. Acest ultim aspect este sesizabil şi în numărul mare de bursieri existenţi în şcolile maghiare din Regiunea Bacău, în comparaţie cu numărul bursierilor din şcolile româneşti, deoarece stimulul material a fost, printre altele, una dintre metodele folosite pentru atragerea copiilor în şcolile maghiare, ştiut fiind faptul că familiile catolice erau numeroase, confruntându-se deci cu greutăţi materiale mult mai mari. În afară de şcolile cuprinse în prima statistică a anului 1951, amintită mai sus, într-o a doua statistică a aceluiaşi an mai erau prezentate şcoli maghiare şi în următoarele localităţi: Lespezi, com.Gârleni, şcoală elementară de 4 ani; Bolovăniş, com. Ghimeş – Făget, şcoală elementară de 4 ani; Făget, com. Ghimeş – Făget, şcoală elementară de 4 ani; Tarhaus , com Ghimeş – Făget şcoală elementară de 4 ani; Buha, com. Ghimeş – Făget, şcoală elementară de 4 ani; Ghimeş – Gară, com. Ghimeş – Făget, şcoală elementară de 7 ani; Pustiana, şcoală elementară de 4 ani; Sorbi, com. Tescani, şcoală elementară de 4 ani. Analizând datele furnizate de documentele consultate în arhive, am observat cu uşurinţă că perioada anilor 1950 – 1953 a reprezentat apogeul dezvoltării învăţământului în limba maghiară, deoarece atunci s-au făcut cele mai mari presiuni în această direcţie coordonate de Ministerul Învăţământului Public, prin departamentul său de învăţământ pentru minorităţi, şi de secţia de învăţământ a Regiunii Bacău. Aceste eforturi au fost încununate de succes în sensul că numărul unităţilor de învăţământ în limba maghiară s-a aflat până la sfârşitul anilor ’50 în creştere. Astfel, în adresa din 31 martie 1953 a Secţiei de Învăţământ a Sfatului Popular al Regiunii Bacău către Ministerul Învăţământului Public, erau raportate noi realizări: 30 de şcoli elementare de 4 ani, 11 şcoli româneşti de 4 ani cu secţii maghiare, o şcoală de 7 ani şi una medie . Faţă de anul precedent, s-au înfiinţat în plus 9 secţii maghiare în şcolile româneşti, o şcoală de 7 ani şi o şcoală pedagogică cu predare mixtă la Bacău . Cu acest prilej, numărul copiilor înscrişi în aceste şcoli a crescut, în 1953 fiind recenzaţi 2229 de copii în clasele I-IV, din care s-a realizat în trimestrul I – 2071, trimestrul II – 2129 şi trimestul III – 2193. Neşcolarizarea diferenţei până la suma recenzată s-a datorat faptului că învăţătorii nu şi-au îndeplinit planul de şcolarizare, ca de exemplu în Somuşca, com. Cleja, învăţătoarea Columbaş Magda, în Luizi Călugăra – învăţătoarea Silaghi Clara, în Cleja – învăţătoarea Gherghel Margareta etc. La ciclul doi sarcina de plan a fost de 315 elevi, din care s-a realizat un număr de 307, deoarece unii elevi s-au sustras pe motiv că nu au fost ajutaţi cu burse (exemplu – la Luizi Călugăra 6 eleve) . Cu acest prilej, analizându-se şi calitatea învăţământului, s-a constatat că ea este foarte slabă în unele zone, cum ar fi Gioseni, Satul Nou etc., deoarece controlul şcolar nu s-a putut face decât administrativ, în secţiile raionale de învăţământ neexistând nici un cadru didactic cunoscător al limbii maghiare . Câţiva ani mai târziu, odată cu realizarea recensământului copiilor ce urmau a fi şcolarizaţi la nivelul Regiunii Bacău (la 28.01.1958), se observă o scădere a numărului de elevi care urmau să înveţe limba maghiară. Dintr-un total de 302.088 copii născuţi între 1944 – 1954 şi înregistraţi la 26 ianuarie 1958, 300.652 copii erau arondaţi şcolilor cu limba de predare română şi doar 1436 erau consemnaţi pentru şcoală în limba maghiară. Cei mai mulţi dintre aceştia, respectiv 1409, erau domiciliaţi în mediul rural, iar restul, 27 la număr, în mediul urban . Practic, începutul anilor `50 a marcat apogeul extinderii învăţămăntului în limba maghiară în regiunea Bacău, realitate ce i-a determinat pe conducătorii Secţiei de Învăţământ a Sfatului Popular să constate că acesta cunoştea în 1952/1953 o dezvoltare accentuată faţă de anii precedenţi şi se desfăşura „în spiritul rezolvării problemei naţionale” . Tot în acest raport sunt precizate şi căile folosite pentru a se asigura proliferarea învăţământului în limba maghiară în satele catolicilor moldoveni. Prima dintre ele, dintr-un anumit punct de vedere acceptabilă, a fost cea a înfiinţării de şcoli, cu localuri şi dotări noi, care îşi desfăşurau programul doar în limba maghiară. Din nefericire, aceasta nu a fost prea mult utilizată, ci, din dorinţa autorităţilor politice locale avide de a raporta superiorilor succese răsunătoare ale muncii lor, s-au pus în practică grave abuzuri, nemaiîntâlnite în alte situaţii. Când ne referim la acestea avem în vedere desfiinţarea şcolilor cu predare în limba română din satele catolice ale Regiunii Bacău şi transformarea lor în şcoli cu limba de predare maghiară. Astfel, printr-o simplă trăsătură de condei, neţinând seama de realităţile de pe teren, copiii care până atunci învăţaseră la şcoala în limba română au fost trecuţi, peste noapte, în programul de învăţământ cu predare în limba maghiară. Doar săvârşirea acestui abuz administrativ a permis dezvoltarea artificială a şcolilor cu predare în limba maghiară, creându-se impresia unui fenomen de masă înscris într-o normalitate concepută de diriguitorii învăţământului socialist. Consecinţa directă a respectivelor măsuri a fost transformarea unui număr mare de şcoli cu limba de predare română în şcoli cu limba de predare maghiară. Potrivit raportului Secţiei Învăţământ a Sfatului Popular al Regiunii Bacău, adresat la 04.03.1953 Ministerului Învăţământului Public, următoarele unităţi şcolare româneşti au fost cosmetizate devenind, peste noapte, maghiare: şcoala elementară de 4 ani din Tg. Trotuş, şcoala elementară de 4 ani din Oneşti, şcoala elementară de 4 ani din Tuta, şcolile elementare din Satu Nou, Nicoreşti, Vladnic, Buchila, Lărguţa, Somuşca, Alexandrina, toate din fostul Raion Bacău, şcoala elementară de 4 ani din Lespezi, din fostul Raion Buhuşi, şcolile elementare din Pustiana şi Sârbi, din fostul Raion Moineşti . Practic, în urma măsurilor anacronice luate, un număr de 1311 elevi, împărţiţi pe clase astfel: cl. I – 298, cl. II – 300, cl. III – 266, cl. IV – 283, cl. V – 97, cl. VI – 32 şi cl. VII – 29, care erau de naţionalitate română şi învăţau până atunci în şcoli cu limba de predare română, au devenit, datorită voinţei unor funcţionari, de naţionalitate ceangăiască – maghiară şi elevi ai şcolii cu limba de predare maghiară. Măsura respectivă nu i-a afectat doar pe copii, ci şi pe părinţii acestora şi un număr de 57 cadre didactice, care deserviseră respectivele şcoli cu predare în limba română . Cinismul activiştilor de partid, care girau activitatea Secţiei de Învăţământ de pe lângă Sfatul Popular al Regiunii Bacău, nu s-a oprit numai aici. Ci, în acelaşi raport, întocmit la 4 martie, ei considerau că „mai sunt unele sate în care şcolile în limba română trebuiau desfiinţate”, deşi pe lângă ele funcţionau şi secţii de predare în limba maghiară, pentru ca, începând cu anul şcolar 1953/1954, „să se transforme toate clasele, în mod progresiv, în clase cu limba de predare maghiară”. În acest sens, erau vizate următoarele şcoli: şcoală de 7 ani din Pârgăreşti, jud. Neamţ, Şcolile elementare din Bahna, Oituz, Galbeni , Nicolae Bălcescu, Valea Seacă, Valea Mare, Faraoani, Buda- Cleja, Fundu Răcăciuni, Gioseni, Osebiţi, Luizii Călugăra . Respectiva măsură urma să afecteze alţi 646 de elevi din ciclu primar. Convertirea forţată a elevilor de la şcolile cu limba de predare română, la cele ce îşi desfăşurau cursurile în limba maghiară, explică pe deplin faptul că, doar în câţiva ani de la lansarea acestei iniţiative, numărul elevilor care urmau şcoala în limba maghiară a ajuns să depăşească cifra 1500. Astfel, într-un nou raport al Secţiei de Învăţământ, adresat Ministerului Învăţământului Public, în acelaşi an 1953, autorităţile băcăuoane solicitau ca aceeaşi destinaţie să fie atribuită şi şcolilor româneşti din următoarele sate: Stuf, Găidar, Ciocani, Valea Rea, Biserica şi Frumoasa. Mai mult, depăşindu-şi cu mult atribuţiile cu care fuseseră însărcinaţi, aceiaşi responsabili solicitau ministerului introducerea limbii maghiare şi în şcolile din regiunile limitrofe Bacăului, „unde nu prea există preocupări în acest domeniu”. În acest sens, erau vizate următoarele localităţi: com. Bălăuşeşti, Bărtăreşti, Gherăieşti, Săbăoani, Traian – din jud. Iaşi; com. Poscuţeni şi Găiceana – din regiunea Bârlad. Ceea ce frapează la textul acestui raport, mai sus menţionat, este scrierea într-o formă maghiarizată a numelor comunelor respective din fostele regiuni Iaşi şi Bârlad. Semnatarii acestui document, şeful secţiei de învăţământ C. Vlad şi inspectorul pentru minorităţi Kardos I., depăşesc orice limită a normalităţii atunci când solicită, în plus, şi „indroducerea examenului de sfârşit de an la limba maghiară în şcolile de limbă română”, unde se preda ca obiect de studiu , considerând probabil că şcoala în limba maghiară şi secţiile în limba maghiară de pe lângă şcolile româneşti sunt într-un număr insuficient pentru „dimensiunea mondială a limbii maghiare” şi că toată lumea ar trebui să cunoască şi să utilizeze această limbă. Ei nu au făcut decât să preia şi să dezvolte iniţiativa predecesoarei Kerekeş Irma, căreia îi datorăm iniţiativa introducerii limbii maghiare în şcolile în limba română, care existau în satele catolice . Atitudinea adoptată de cei care girau activitatea Secţiei Învăţământ de pe lângă Sfatul Popular al Regiunii Bacău, scoate în evidenţă, într-un mod neechivoc, felul în care a fost gândită introducerea acestei forme de învăţământ în comunităţile catolice din Moldova, precum şi scopul urmărit. Hotărârea înfiinţării şcolilor cu predare în limba maghiară s-a luat în mod arbitrar, fără ca în prealabil populaţia acestor sate să fi adresat cereri, prin care să solicite limba maghiară. De altfel, aceeaşi populaţie nu a fost nici măcar chestionată în această privinţă, pentru a se vedea dacă ea dorea aşa ceva. Pur şi simplu, conducătorii României socialiste au dispus introducerea respectivei forme de învăţământ în mod autoritar. Măsura era menită, în concepţia acestora, să contribuie la rezolvarea proaspetei invenţii propagandistice a PCR – problema naţionalităţilor. De aici a rezultat şi încăpăţânarea cu care s-au urmărit includerea catolicilor din Moldova în cadrul etniei maghiare. Respectiva politică nu a avut nimic de a face, în realitate, cu problema naţionalităţilor conlocuitoare. De fapt, ea a urmărit să asigure întărirea controlului partidului comunist asupra societăţii româneşti, prin intermediul acestei manipulări etnice, deoarece rezolvarea problemei naţionalităţilor conlocuitoare pentru România socialistă s-a soldat cu emigrarea masivă a reprezentanţilor diferitelor etnii. Secţia Învăţământ a Regiunii Bacău s-a înscris şi ea în politica generală a acelor vremuri, ducând o puternică propagandă de atragere a copiilor spre şcolile cu limba de predare maghiară. Astfel, de la vizitele făcute părinţilor şi de la şedinţele cu aceştia, ulterior s-a trecut şi la organizarea unor comisii de şcolarizare pe lângă sfaturile populare comunale, care, „după ce s-au deplasat pe teren şi nu au ajuns la rezultate bune, au chemat părinţii la Sfatul Popular, ducând muncă de lămurire” . Din acest fragment de raport se observă cu uşurinţă eşecul înregistrat de autorităţile vremii în acţiunea lor de a convinge de bună voie oamenii să-şi înscrie copii la şcoala cu predare în limba maghiară. Astfel, singura soluţie a autorităţilor a rămas lămurirea, ştiind ce însemna acest tip de activitate în anii ’50, de fapt, constrângerea părinţilor. Pentru anul şcolar 1951/1952 astfel de situaţii s-au întâlnit la Cleja, Pustiana, Nicolae Bălcescu, Oneşti . La acel început de an şcolar a trebuit să fie luate măsuri speciale de lămurire a oamenilor, pentru a evita punerea în practică a dorinţei acestora de a-şi retrage copii de la şcoala maghiară, aşa cum, de fapt, s-a şi întâmplat la Luizi Călugăra . Greutăţi importante au întâmpinat autorităţile în momentul în care au trecut la transformarea şcolilor de limbă română în şcoli de limbă maghiară. În primul rând, s-au confruntat cu refuzul părinţilor care doreau în continuare ca fiii şi fiicele lor să urmeze şcoala în limba română. Astfel, la Cleja, unde s-a înfiinţat o şcoală maghiară şi una română, populaţia a manifestat împotriva şcolii maghiare, iar o parte dintre ei, în frunte cu Istok Josif, nu şi-au lăsat copii la şcoala maghiară . Starea de spirit mai sus relatată nu a fost una izolată, locală, ci, după cum se arată într-un raport trimis la 4 martie 1953 Ministerului Învăţământului Public, o parte a populaţiei era neutră iar cea mai mare parte cerea în continuare şcoală în limba română . Opoziţia oamenilor faţă de încercările regimului comunist de a introduce şcoala în limba maghiară a început să fie pusă de către autorităţile vremii pe seama „reacţiunii clericale a trecutului burghezo – moşieresc”, care urmărea să „submineze valoarea politică a şcolii în limba maternă ” . De fapt, este ştiut că unul din mobilurile care au stat la baza hotărârii de a introduce limba maghiară în şcolile catolice din Moldova a fost subminarea autorităţii Bisericii Romano – Catolice, opozant de marcă al regimului comunist. Prin această măsură s-a încercat, de fapt, producerea unei rupturi între enoriaşi şi biserică, deoarece ultima îşi susţinea liturgia în limba română . Opoziţie iniţiativei de a introduce limba maghiară au făcut şi cadrele didactice, atât cele româneşti, cât şi cele maghiare, dintre aceştia rapoartele vremii consemnându-i pe următorii: Huţu Ioan, Zaharia Ioan, Nemetz Alexandru, Nemetz Elena, Modi Anton, Gheorghie Estera etc . O formă de manifestare a opoziţiei faţă de introducerea învătământului în limba maghiară a fost şi înscrierea copiilor la şcolile din alte sate. Un exemplu concudent în acest sens a fost cel al lui Farţade Ioan, din satul Alexandrina, com. Cleja, care şi-a dus copilul la şcoala din Sascut . Lipsa de popularitate a învăţământului în limba maghiară nu s-a manifestat numai în rândul părinţilor care aveau copii la şcoală, ci şi în rândul persoanelor care urmau să fie alfabetizate. După cum este bine cunoscut, începând cu anul 1945, în România s-a declanşat o campanie de alfabetizare a neştiutorilor de carte, care, în satele catolice din Regiunea Bacău, s-a dorit să se facă în limba maghiară. Acestor tendinţe manifestate de autorităţile locale persoanele care urmau să beneficieze de programul de alfabetizare le-au opus dorinţa lor de a urma şcoala în limba română şi cu învăţători români . La această stare de fapt trebuie adăugată şi lipsa cadrelor didactice corespunzătoare, ceea ce a împiedicat „desfăşurarea calitativă a învăţământului maghiar”. Unele cadre didactice nu cunoşteau deloc sau foarte puţin limba română, motiv pentru care ele nu puteau preda orele de limbă română obligatorii, ceea ce a făcut ca nemulţumirea populaţiei să crească şi mai mult. În aceste condiţii, autorităţile vremii opinau că „învăţământul maghiar nu poate decurge în formă ideală, creând repercursiuni şi asupra problemei naţionale ” . Astfel, după numai câţiva ani de experienţe în acest domeniu, autorităţile locale au ajuns la concluzia imposibilităţii succesului respectivei forme de învăţământ . Atitudinea pesimistă autorităţilor locale este foarte bine explicată, dacă ţinem seama de opoziţia pe care aceştia au întâlnit-o la populaţia catolică. Aceasta a făcut posibilă ca, în plină perioadă propagandistică de extindere a formei de învăţământ în limba maghiară, să apară şi primele retrageri din parte statului. În acest sens, diriguitorii învăţământului băcăuoan au trebuit să cedeze în faţa dorinţelor localnicilor. Un prim caz de această natură a fost întâlnit încă din anii 1950/1951, în satele Buchila şi Lărguţa, unde populaţia a cerut reînfiinţarea şcolilor în limba română . În respectivul caz, autorităţile au decis, iniţial, predarea limbii române dar, ulterior, au luat măsuri mult mai drastice. Astfel, în 1953 s-a decis desfiinţarea, de fapt revenirea la situaţia anterioară anului 1948, datorită faptului că numărul elevilor a scăzut dramatic, în cazul următoarelor şcoli maghiare: Nicolae Bălcescu, Chietriş, Gioseni, Liliecii de Jos . Noile măsuri luate cu acel prilej au dat semnalul sfârşitului învăţământului în limba maghiară pe teritoriul fostei Regiuni Bacău. Din acel moment abordarea respectivului subiect a început să fie făcută mult mai nuanţat de către Secţie Învăţământ a regiunii şi de către Ministerul Învăţământului Public. Nu putem încheia discuţia privitoare la învăţământul în limba maghiară fără a avea în atenţie şi o serie de chestiuni colaterele cum ar fi dezvoltarea învăţământului preşcolar, situaţia cadrelor didactice ş.a. În privinţa cadrelor didactice, două constante au definit existenţa efemeră a corpului profesoral maghiar din Moldova, şi anume: provenienţa în totalitate din regiunile transilvănene şi slaba pregătire profesională a acestora. Astfel, cei mai mulţi profesori şi învăţători, care predau în şcolile din fosta Regiune Bacău, proveneau din Regiunea Autonomă Maghiară şi din Mureş . Provenienţa lor, din zone străine de cele unde erau aduşi de autorităţile vremii pentru a sluji interesele comunităţii, a ridicat numeroase probleme în legătură cu prezenţa lor la post. În această direcţie, o constantă a fost lipsa lor de la şcoală şi neprezentarea la termenul stabilit. Situaţia este observabilă încă din 1949 şi a rămas de actualitate până la destrămarea acestei forme artificiale de învăţământ impusă comunităţilor catolice de la răsărit de Carpaţi. În plus, marea majoritate a cadrelor didactice mutate în regiunea Bacău nu cunoştea sau vorbea foarte greu limba română, aşa cum este şi cazul învăţătoarei Keresteri Viorica, din satul Vladnic, com. Parincea, jud. Bacău . Din acest motiv, programa şcolară elaborată de Ministerul Învăţământului Public, cu privire la desfăşurarea cursurilor la şcoala maghiară, nu a putut fi respectată, cursurile de limba română, al căror număr a variat între 3 – 5 ore săptămânal, să nu poate fi ţinute. Confruntate cu această problemă, autorităţile locale au fost nevoite să adopte o serie de măsuri, care ar fi trebuit să ducă în cele din urmă la înlăturarea acestor carenţe. În acest sens au fost adoptate respectivele măsuri, dintre care cele mai importante au fost: trimiterea la specializare a cadrelor didactice în cadrul cursurilor de perfecţionare ICD , aprobarea cumului de ore la şcolile cu limba de predare a minorităţilor , încadrarea unor profesori la alte şcoli decât la cele la care erau titulari. Toate acestea au fost adoptate de autorităţile regionale cu aprobarea forurilor centrale, având şi unele rezultate pozitive, în sensul că, spre şfârşitul anului 1959, numărul cadrelor didactice care nu cunoşteau deloc limba română s-au redus la 16: 12 învăţători şi 4 profesori . La presiunea autorităţilor centrale, secţia de învăţământ a Regiunii Bacău a arătat o preocupare foarte mare faţă de problemele personale ale cadrelor didactice care deserveau învăţământul în limba maghiară, într-un contrast izbitor faţă de situaţia celorlalţi colegi de branşă. Edificatoare în acest sens sunt desele intervenţii ale autorităţilor Regiunii Bacău pe lângă autorităţile militare din zonele de provenienţă ale profesorilor, pentru amânarea serviciului militar a acestora, întrucât „învăţământul în limba maghiară din Regiunea Bacău suferă foarte mult” , confruntându-se cu o lipsă acută de „cadre pregătite pentru a preda limba maghiară” . Dar, marea problemă, pe care au ridicat-o cadrele didactice maghiare, a fost slaba lor pregătire profesională. Astfel, într-o statistică realizată în anul 1951 de către Secţia de Învăţământ a regiunii Bacău, dintre învăţătorii şi profesorii care predau respectiva limbă, nici unul nu avea pregătire corespunzătoare, adică să fie absolvenţii unor şcoli pedagogice . De altfel, aceeaşi situaţie este surprinsă şi de cea mai completă dare de seamă cu privire la corpul didactic maghiar trimisă, la 20 ianuarie 1953, Ministerului Învăţământului Public de către autorităţile băcăuane. Astfel, potrivit respectivului document, pe teritoriul Regiunii Bacău, existau 110 cadre didactice în învăţământul de limbă maghiară, din care 56 erau calificaţi, dar, dintre aceştia, doar „ 20 –30 duc muncă conştientă”, iar 54 sunt suplinitori. Autorii statisticii în discuţie opinau că această situaţie a contribuit din plin la o slabă dezvoltare a învăţământului în limba maghiară. Disperarea autorilor, care, potrivit uzuanţelor vremii, ar fi trebuit să raporteze succese, a fost atât de pregnantă, încât se adresau Ministerului Învăţământului Public cu următoarea întrebare: „ ce muncă se poate duce în astfel de condiţiuni?”, plângându-se respectivului for central că profesorii pe care i-a primit Regiunea Bacău „duc spre dezastru mersul învăţământului maghiar care tot din această cauză a suferit până în prezent”. Pentru susţinerea şcolilor cu limba de predare maghiară, o atenţie specială a fost acordată organizării grădiniţelor de copii cu aceeaşi limbă de predare. Ele au fost înfiinţate începând cu anul 1948 , la aproape un an de la adoptarea noii legi a învăţământului. Planul de activitate al acestor unităţi de învăţământ preşcolar a fost axat pe convorbire, jocuri, memorări şi povestiri, cu scopul însuşirii limbii maghiare de către copii „ţinând seama că populaţia ceangăiască nu posedă în măsură mare vocabular din limbă maghiară” . În practică, rolul grădiniţelor era acela de a pregăti copii apţi de a urma şcoală în limba maghiară, deoarece majoritatea copiilor din fosta regiune Bacău nu aveau cunoştinţe în acest domeniu. Astfel, prin grija Inspectoratului pentru învăţământul în limba minorităţilor, în anul de învăţământ 1951/1952, pe teritoriul regiunii funcţionau 8 grădiniţe cu limba de predare maghiară, care aveau o frecvenţă ce oscila între 65% şi 100%. Un loc important în lupta propagandistică dusă atunci l-au ocupat activităţile artistice susţinute de şcolile în limba maghiară. Astfel, acestea erau concepute, într-un sens, ca sursă de susţinere financiară a învăţământului maghiar. Organizarea de baluri şi festivaluri în şcolile din mediul rural era aprobată doar cu condiţia ca veniturile realizate să fie vărsate Şcolii Pedagagice Bacău - Secţia maghiară, proaspăt înfiinţată . Într-un al doilea sens, echipele artistice organizate pe lângă diferite şcoli, prin programul prezentat, trebuiau să insufle în conştiinţa colectivităţilor catolice ideea apartenenţei la etnia maghiară. Din acest motiv, respectivele echipe erau dotate doar cu costume populare secuieşti . Mai mult, la 3 martie 1952, Secţia de Învăţământ a Regiunii Bacău a solicitat Institutului de Folclor - Centrul de Culegere Permanent din Cluj trimiterea de cântece „ceangăieşti – maghiare”, pentru pregătirea echipelor artistice de pe lângă şcoli şi cămine culturale . Aceste cântece, impropriu numite ceagăieşti – maghiare, erau culese de Institutul din Cluj din sânul comunităţilor maghiare din Ardeal. Cu toate acestea, autorităţile băcăuoane au urmărit introducerea lor în “regiunea noastră, unde avem un număr mare de şcoli ceangăieşti – maghiare”. Relaţia cu Institutul Folcloric din Cluj a fost cultivată de responsabilii cu învăţământul în limba minorităţilor din Bacău, dorindu-se o colaborare mai strânsă, care ar fi trebuit să implice şi venire unor cercetători din respectivul institut în Regiunea Bacău. În final, acţiunea a fost încununată de succes, deoarece, la 10 martie 1953, Institutul din Cluj solicita inspectorului minorităţilor, Kardos Janos, permisiunea pentru a face cercetări pe teren pentru Fargo Joszef şi Kallos Zoltan . În final, dorim să readucem în atenţia cititorilor câteva elemente definitorii, care au marcat existenţa învăţământului în limba maghiară pe teritoriul regiunii Bacău. În primul rând, avem în vedere faptul că înfiinţarea respectivei forme de învăţământ s-a făcut după adoptarea Legii Învăţământului în anul 1948 şi a durat, în linii generale, până la mijlocul anilor ’60. Perioada de aproape două decenii a fost marcată de numeroase frământări şi căutări, ce s-au manifestat în practică prin desele înfiinţări şi desfiinţări de şcoli în limba maghiară. Toate acestea ne îndreptăţesc să considerăm că acţiunea în sine nu a avut decât un caracter de experiment, aşa cum o arată şi sursele din fondurile documentare prezente în Arhivele Naţionale – Filiala Bacău.ăile şi mijloacele prin care oamenii şi comunităţile îşi împlinesc menirea sunt în conformitate cu realităţile ambientului în care trăiesc şi în funcţie de moştenirile primite.Aşadar, religia, cultura, limba, obiceiurile şi evoluţia lor în timp sunt baza manifestărilor fiecărei persoane şi a fiecărei comunităţi. A cunoaşte aceste elemente reprezintă, de fapt, nu numai o condiţie pentru a putea creşte şi contribui la binele general al societăţii, dar şi un mijloc fericit al realizării proprii şi al împlinirii chemării încredinţate de Creator. Pe baza acestor principii şi a acestor considerente dorim să continuăm spiritul de cercetare pe care l-a avut profesorul Mărtinaş, să manifeste curajul de a spune adevărul intern şi extern, pe care îl cunoaşte şi trăieşte, să promoveze înţelegerea, armonia, pacea şi frăţietatea între oameni, care sunt caracteristicile unui adevărat creştin şi de data aceasta catolic, adică universal, fără interese de alt ordin sau exclusiviste, ce ar respinge pe alţii, care au alte convingeri şi alte forme de a se manifesta. Dorim astfel să ne îndreptăm spre înaintaşi, spre trecut şi susţinuţi de principiile fundamentale ale creştinismului, rămânând adepţi fideli ai Celui care a venit să-i convingă pe toţi că trebuie să se iubească, să nu se învrăjbească pe motive de limbă, condiţii sociale sau culturi diferite, ci toţi să fie una, distrugând astfel zidul despărţitor şi stabilind pacea cu cei de aproape şi cu cei de departe (cf. Ef. 2,1 22).

Tradițiile populare ale romano-catolicilor din Moldova

Datinile şi obiceiurile străbune păstrate în satele cu populaţie catolică din Moldova s-au conservat şi transmis din generaţie în generaţie cu o grijă deosebită, subliniindu-le identitatea românească, tradiţiile strămoşeşti bucurându-se şi astăzi de o preţuire deosebtă. Recursul la tradiţie, prin respectarea unor rânduieli şi concepţii despre lume şi viaţă statuate în timp, este încă un indiciu al vechimii acestei populaţii, al identificării totale cu neamul românesc. Păstrarea nealterată a datinilor, credinţelor şi practicilor ritual-ceremoniale, comune întregii naţiuni din care fac parte, dovedeşte vechimea şi vigoarea spirituală a acestei populaţii. Sunt bunuri ce s-au sedimentat în succesiunea generaţiilor, alcătuind acea zestre imuabilă pe care o reprezintă specificul etnic. La nivelul mentalităţii, există în aşezările catolicilor din Moldova un cult al tradiţiei şi al neamului, al păstrării valorilor moştenite din bătrâni, în ciuda neajunsurilor sau injustiţiilor cu care oamenii s-au confundat. Tradiţiile catolicilor moldoveni se aseamănă, unele până la identificare cu tradiţiile românilor ortodocşi din regiunea Moldova sau cu tradiţiile românilor din alte regiuni istorice româneşti, în special cu cele ale românilor ardeleni. Astfel, asezările catolicilor moldoveni poartă toate caracteristicile habitatului rural românesc şi moldovean, unele din ascestea identificându-se sub toate aspectele cu cele ale populaţiei ortodoxe. Arhitectura rurală pastrată de catolicii moldoveni este prezentă în aşezările acesora în toate formele de localităţi de la cele răsfirate şi până la cele adunate fiind regasită în construcţiile arhitectonice din sat având ca limită exterioară hotarul străjuit uneori de stâlpi antropomorfi, troiţe sau cruci. Casele catolocilor moldoveni nu se deosebesc de cele ale ortodocşilor şi sunt făcute din bârne aşezate în cununi sau pe furci, din vălătuci sau chirpici, aşezate pe tălpi sau direct pe pământ, cu acoperişul în patru ape, specific casei tradiţionale româneşti. Fac parte din piesele vestimentare ale catolicilor moldoveni şi obiecte care deşi sunt denumite altfel decât în alte regiuni ale ţării sunt echivalenteale unor piese vestimentare purtate de femei din Oltenia şi Muntenia. Astfel în satele catolicilor moldoveni încă se mai poartă catrinţa ca piesă a costumului popular femeiesc care nu este aşezată în faţă şi în spate aşa cum se obisnuieşte în Oltenia şi Muntenia. La sărbători se poarta cămaşa cu platcă sau cămaşa cu bezărău. Costumul popular bărbătesc este mai simplu şi se poartă astăzi doar cu prilejul unor manifestări religioase având ca piese componente cămaşa dreaptă sau cămaşa cu poale precum şi iţarii confecţionaţi din pânză de bumbac sau de lână ţigaie iar pe vreme friguroasă se poartă cioarecii făcuţi din pânză de lână albă numită dimie sau aba. Obiceiurile tradiţionale alcătuesc un repertoriu impresionant însoţind principalele momente din viaţa omului a cărui evoluţie este urmarită de la naştere până la moarte. Obiceiurile premaritale se desfăşurau într-o strânsă relaţie cu unele sărbători –lăsatul secului, Paştele, Craciunul, hramul bisericii, precum şi cu o serie de prilejuri folclorice cum ar fi şezătoarea, claca, hora satului. Folclorul popular tradiţional al catolicilor moldoveni include colinde, cântece, poezii, basme, descântece, asemănătoare sau identice cu ale românilor din alte regiuni ale ţării. În tradiţia satelor catolice din Moldova, un loc aparte il ocupă ritualurile aflate în strânsă legatură cu activitatea de agricultori şi crescători de animale a locuitorilor precum şi în legătură cu sărbătorile religioase creştine. Informaţii detaliate în legătură cu tradiţiile romano-catolicilor moldoveni, argumente şi dovezi ale originii româneşti a acestora, se regăsesc în lucrările ştiinţifice afişate pe site.

Folclorul romano-catolicilor din Moldova

În satele catolicilor moldoveni se mai păstrează folclorul autentic românesc, multe dintre cântecele, doinele, cântece lirico- epice, melodii de joc, strigături dar și dansurile populare sunt identice cu cele ale populației de religie ortodoxă din zona Moldovei iar unele sunt de origine Transilvăneană. Poezia și cântecele populare ale catolicilor moldoveni, sunt arhaice, cele cu referire la ceremonialul nupțial, ceremonial funebru sau din repertoriul păstoresc, demonstează identitatea românească a acestora, acestea fiind păstrate și transmise prin viu grai, din generație în generație, până în ziua de azi. Dansurile populare ale catolicilor moldoveni se înscriu în caracteristicile folclorului românesc, cu nuanțele sale specifice fiecărei zone geografice (moldova, Muntenia, Oltenia), fiecare din aceste zone având propriile diviziuni cu nuanțe ușor diferite de la o sub-zonă la alta. Catolicii moldoveni sunt buni dansatori ai jocului popular moldovenesc, aceștia dansând cu mare plăcere: bătuta, hora de mână, hora pe bătăi, hangul, bătrâneasca, ruseasca, sârba, ciobănașul, coasa, corăgheasca, brâul, jocul bătrânesc , fiind bine cunoscute Ruseasca din Hălăucești , Sârba din Buruieniș , cântate și dansate la petrecerile catolicilor moldoveni, alături de acestea fiind cântate și dansate alte dansuri populare renumite în zona Moldovei. Folclorul catolicilor, moldoveni, include tipuri melodice și ritmuri diferite, în funcție de cântecul ales, unele din acestea fiind mai alerte, altele mai lente, asemenea dansurilor românilor ortodocși. Caracteristicile ritmico-melodice ale cântecelor și dansurilor populare ale catolicilor moldoveni, nu se deosebesc cu nimic de cele ale românilor ortodocși. Interpreți ai dansurilor populare ale catolicilor moldoveni, sunt chiar ei. Uneori melodiile de dans cântate la petreceri, sunt interpretate de muzicieni, cântăreți ortodocși sau de etnie rromă (țigani), aceștia fiind buni instrumentiști și păstrătorii folclorului românesc, inclusiv pentru romano-catolici. În anul 1787, contele d’Hauterive, secretar al domnitorului Alexandru Mavrocordat a menționat într-un memoriu că ceangăii din Moldova sunt dansatori pasionați și interpreți iscusiți ai dansurilor românești . - Extras din lucrarea “Originea ceangăilor din Moldova” - autor Dumitru Mărtinaș.

Portul popular al romano-catolicilor din Moldova

Portul popular tradiţional are corespondenţe şi înrudiri ce merg până la identificare cu spaţiul cultural al românilor din Transilvania. Portul popular al romano-catolicilor (ceangăilor) este în totalitate românesc, însuşi creatorul falsului etnonim ceangăi-maghiari, preotul secui Péter Zöld consemnând " …îmbrăcămintea lor este românească ieftină şi este lucrată de nevestele lor… " Portul femeiesc, păstrat mai bine decât cel bărbătesc, este compus dintr-o complexitate de obiecte vestimentare: cămăşi, bundiţe, sumane ori cojoace ce reprezintă valori inestimabile de artă tradiţională românească . Piesa definitorie pentru vestimentaţia femeiască este cârpa care este o broboadă complexă alcatuită din mai multe elemente frumos ornamentate ce se înfăşoară în jurul capului, identic cu modul în care este purtat acest obiect vestimentar de femeile din alte zone ale tarii, obiect denumit zăbranic, pomeselnic sau maramă. Fac parte din piesele vestimentare ale catolicilor moldoveni şi obiecte care deşi sunt denumite altfel decât în alte regiuni ale ţării sunt echivalenteale unor piese vestimentare purtate de femei din Oltenia şi Muntenia. Astfel în satele catolicilor moldoveni încă se mai poartă catrinţa ca piesă a costumului popular femeiesc care nu este aşezată în faţă şi în spate aşa cum se obisnuieşte în Oltenia şi Muntenia. La sărbători se poarta cămaşa cu platcă sau cămaşa cu bezărău. Costumul popular bărbătesc este mai simplu şi se poartă astăzi doar cu prilejul unor manifestări religioase având ca piese componente cămaşa dreaptă sau cămaşa cu poale precum şi iţarii confecţionaţi din pânză de bumbac sau de lână ţigaie iar pe vreme friguroasă se poartă cioarecii făcuţi din pânză de lână albă numită dimie sau aba. Portul popular al catolicilor din Moldova contribuie, în mare măsură, la înţelegerea originii şi identităţii româneşti a acestora. Romano-catolicii din Moldova sunt păstrătorii celor mai vechi tradiţii de vestimentaţie românească din această parte a ţării. Portul bătrânesc, pe care ei îl îmbracă şi astăzi, este inconfundabil şi are o puternică personalitate, ce se manifestă prin aceea că păstrează, nealterate, elementele fundamentale ale substratului traco-daco-iliric. Particularităţile stilistice şi morfologice pe care le pune în evidenţă portul tradiţional de sărbătoare al populaţiei catolice din Moldova pledează, fără nici un dubiu, pentru obârşia românească a acestor credincioşi. Unitatea în varietate, ca şi specificul costumului de sărbătoare pe care îl poartă catolicii moldoveni rezultă şi din faptul că aceste straie se încadrează viziunii sculpturale a portului românesc. Albul rămâne culoarea de bază în toate componentele vestimentare, ca o marcă a curăţeniei sufleteşti, a purităţii, a preţuirii luminii. Geometrismul ornamentaţiei costumului popular tradiţional al catolicilor din spaţiul moldav ordonează şi temperamentează compoziţiile decorative şi armoniile cromatice. Îmbinarea criteriului funcţional cu realizarea artistică, producerea unor piese practice şi frumoase totodată este rezultatul unei îndelungi tradiţii, transmise din generaţie în generaţie, constituind temeiul unităţii morfologice a portului românesc din care face parte şi costumul tradiţional al catolicilor din Moldova. Unele componente ale vestimentaţiei ţărăneşti păstrează şi astăzi urmele credinţelor arhaice, privitoare la modalităţile de distribuire a ornamentelor sau de utilizare a accesoriilor. Toate acestea conduc la concluzia că aşa zisul port popular “ceangăiesc” este un autentic port popular românesc. Consemnări despre portul popular al romano-catolicilor din Moldova • Referindu-se la romano-catolicii din Moldova, lingvistul Sever Pop (1901-1961) autorul Atlasului lingvistic român, a consemnat “Costumul femeiesc, din regiune, nu are nimic unguresc; din contră, acesta oferă toate caracteristicile costumelor din regiunea montană a Moldovei” . • În anul 1887, Ballagi Aladár, președintele Societății Geografice Maghiare a vizitat satul Cleja din județul Bacău, locuit exclusiv de romano-catolici, ocazie cu care nu și-a putut ascunde surprinderea spunând despre locuitorii satului că “ …aceștia par a fi valahi. Nu numai portul dar și fizionomia lor poartă amprenta valahă… ” . • Vorbind despre romano-catolicii din Moldova, istoricul Nicolae Iorga și-a manifestat admirativ surprinderea față de îmbrăcămintea românească a ceangăilor descrisă de el “ …cu frumoase porturi falnice… ” , ale căror femei își înfășoară capul “ …în mari broboade albe, întru toate asemenea prim mărimea lor și prin felul în care sunt prinse, cu acelea ale fetelor și nevestelor muntelui făgărășean… ” , marele istoric concluzionând că ceangăii “ …nu sunt nici pe departe așa de străini cum s-ar putea bănui… ” . Extras din lucrarea “Originea ceangăilor din Moldova” - autor Dumitru Mărtinaș Portul popular al romano - catolicilor din Moldova, astfel cum a fost constatat de preotul secui Zöld Péter, creatorul denumirii “csango-maghiar” (“ceangău” - în limba română). În urma trecerii sale prin Moldova, preotul secui Zöld Péter a constatat existența populației de religie romano-catolică în această zonă a României iar despre aceste persoane a consemnat că " …îmbrăcămintea lor este românească, ieftină şi este lucrată de nevestele lor…" și că aceștia sunt bilingvi “…toți cunosc și vorbesc românește și ungurește… ” (în vorbirea curentă, obișnuită, folosesc limba română și limba maghiară) dar că “ …vorbesc stricat ungureşte… ” (în limbajul folosit există un amestec de cuvinte românești și ungurești). Descrierea făcută de preotul secui Zöld Péter celor pe care el i-a numit “csango-maghiar”, este importantă deoarece confirmă că romano-catolicii din Moldova se îmbracă cu haine românești, lucrate de ei în gospodăriile proprii, cunosc și vorbesc limba română mai bine decât cunosc și vorbesc limba maghiară. PORTUL POPULAR TRADIȚIONAL la momentul în care “ceangăii” au fost cunoscuți de Zöld Péter. Romano-catolicii din Moldova, nu puteau fi maghiari îmbrăcați în haine românești. Romano-catolicii din perioada în care Zöld Péter a vizitat Moldova, ca și urmașii acestora până în ziua de azi, purtau și mai poartă încă îmbrăcămintea cu care ei sunt obișnuiți, un port popular moștenit de la stămoși și folosit în mod tradițional, de-a lungul secolelor, fiind cunoscut că - peste tot în lume - portul popular tradițional este păstrat de popoare, națiuni, etnii, grupuri de persoane, etc. aceasta fiind considerată o datorie, o onoare și o mândrie a membrilor unei comunități și - în același timp - este dovada apartenenței persoanelor la o anumită comunitate. În cazul “ceangăilor” portul popular românesc, îmbrăcămintea tradițională românească pe care o poartă romano-catolicii din Moldova, este dovada apartenenței acestora la națiunea română. Din descrierea făcută romano-catolicilor moldoveni de către preotul secui Zöld Péter, rezultă că îmbrăcămintea “ românească ” și “ ieftină ”, purtată de aceștia, “ este lucrată de nevestele lor ” , în gospodăriile proprii, ceea ce înseamnă că soțiile romano-catolicilor cunoșteau tehnica țesutului pânzelor necesare realizării obiectelor de îmbrăcăminte și se ocupau cu această îndeletnicire răspândită pe întreg teritoriul României, practicată în cadrul gospodăriilor ţărăneşti ale românilor de religie ortodoxă și ale românilor de religie romano-catolică. Meșteșugul țesutului având ca rezultat obiecte de îmbrăcăminte românești este cu siguranță o îndeletnicire tradițională românească și constituie dovada că romano- catolicii care practicau acest meșteșug sunt români, fiind imposibil ca romano-catolicii din Moldova să fie maghiari și să fi fost asimilați de populația autohtonă iar în procesul presupusei asimilări să fi fost obligați să-și însușească și tehnica țesutului tradițional românesc, având ca rezultat obiecte de îmbrăcămine românești. Acest argument conduce la concluzia că este exclus ca romano-catolicii din Moldova să fie maghiari.

Limbajul romano-catolicilor din Moldova

Graiul numit "ceangăiesc" (folosit de puține persoane din comunitățile de romano-catolici), este moştenit din perioada şederii în Transilvania, fiind o limbă maghiară însuşită parţial, numai pe cale orală şi grevată de numeroase elemente specifice limbii române, menită a reprezenta o cale de comunicare cu vecinii secui sau unguri. Acest limbaj (un amestec de cuvinte românești și ungurești), a fost și este folosit doar în câteva sate, numai în formă orală, fără scriere, limbajul fiind diferit de la o localitate la alta. Odată veniţi în Moldova, unii catolici, aflaţi într-un stadiu incipient de secuizare sau de maghiarizare, au abandonat în mod natural graiul ceangău, iar aceia mai puternic secuizaţi sau maghiarizaţi au păstrat acest grai, care nici astăzi nu are scriere. Este semnificativ faptul că însuşi preotul secui Zold Peter, părintele falsului etnonim "ceangăi-maghiari", a consemnat despre catolicii moldoveni că aceștia sunt bilingvi “ toți cunosc și vorbesc românește și ungurește ” (în vorbirea curentă, obișnuită, folosesc limba română și limba maghiară) dar că “ vorbesc stricat ungureşte ” (în limbajul folosit există un amestec de cuvinte românești și ungurești). Şi asta la anul 1781, când catolicii sosiţi din Transilvania nu avuseseră timp să suporte presupusele presiuni asimilatorii ale autohtonilor ortodocşi. Elementele de limbă păstrate din Transilvania, ca şi caracteristica vorbirii siflante, proprie numai arealului lingvistic românesc încă din perioada de formare a limbii, demonstrează în mod clar că strămoşii romano-catolicilor din Moldova au vorbit româneşte pe când se aflau în Transilvania şi că aceasta a fost limba lor maternă dintotdeauna. Aşa se justifică şi vorbirea graiului românesc transilvănean, ştiut fiind faptul că moldovenii catolici nu folosesc graiul românesc din Moldova, ceea ce elimină teoriile care susţin românizarea lor prin contactul cu autohtonii din această provincie. “A nega originea și apartenența românească a acestei populații, înseamnă nu numai a ignora un capitol dureros al trecutului nostru istoric, ci a nega documentului lingvistic orice valoare probantă, mergând astfel împotriva evidenței și rațiunii științifice. Acest fapt de limbă și de istorie, graiul lor românesc transilvănean, rectifică în mod fundamental perspectiva științifică din care trebuie privită întreaga problematică…” spunea profesorul Dumitru Mărtinaș. Alte exemple de dominaţie culturală care a avut ca efect schimbarea limbii vorbite de anumite comunități. Limbajul unui popor sau al unui grup de oameni, nu determină etnia acelei populaţii. În lume există numeroase exemple de popoare care vorbesc limba însuşită în timpul dominatiei coloniale, economice sau/şi culturale de către un alt popor. Dupa eliberarea de sub dominaţie sau după retragerea administraţiei dominante, acele popoare nu au revenit la limba naţională ci au păstrat limba însuşită în timpul dominaţiei culturale. Astfel de popoare sunt în America de Sud, Africa şi Asia. Mexicanii, argentinienii, columbienii şi alte popoare sud americane vorbesc limba spaniolă, deşi ei nu sunt urmaşii coloniştilor (în proporţie covârşitoare ei sunt urmaşii aztecilor şi incașilor). Numeroare popoare din Africa (populația de culoare din rasa negroidă) vorbesc limba engleză sau franceză, deşi ei nu sunt englezi şi nici francezi. În aceste cazuri se poate observa ca dominaţia culturală a unei minoritati (englezi, francezi), a făcut ca populaţia majoritară din aceste ţări să îşi insusească o limbă ce nu era a strămoşilor lor iar după ce au ieşit de sub dominaţie, după secole în care acei oameni au vorbit o limbă straină, nu au revenit la limba strămoşilor lor, deoarece între timp se schimbaseră generaţiile şi noii născuţi învăţaseră în principal limba administraţiei dominante. Iată cum e posibil ca un grup de oameni să vorbească o limbă ce nu este a strămoşilor lor. Etnia lor nu are legătură cu limba pe care o vorbesc.