Consemnări despre istoria romano-catolicilor din Moldova

extrase din lucrarea Originea ceangăilor din Moldova - autor profesorul Dumitru Mărtinaș • Dimitrie Cantemir a consemnat despre catolicii din timpul său, că aceștia se declară catolici după neam și după religie. • În Divanul Ad-hoc al Moldovei, Mihail Kogălniceanu a apărat drepturile romano-catolicilor moldoveni respingând un proiect de lege care ar fi lăsat fără drepturi pe catolicii moldoveni. • Costache Negri a susținut drepturile catolicilor moldoveni afirmând că aceștia “ …împreună cu noi, de veacuri întregi, în toate zilele noastre de durere și amărăciune au tras și pătimit deopotrivă toate suferințele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înțelepciunea și dreptatea astăzi nouă trebuitoare… ” . • Încă de la 1234, într-o scrisoare papală se menționează că pe teritoriul episcopiei de Milcov, catolicii se amestecă cu valahii, trec la credința lor, făcându-se un popor cu ei . • Aceeași mențiune, privitor la trecerea catolicilor la religia ortodoxă, o face și arhiepiscopul Marco Bandini în raportul întocmit de acesta la Bacău, la data de 02 martie 1648, document în care erau notate constatările făcute prilejul vizitei efectuate de înaltul prelat în localitățile catolice din Moldova. • În anul 1763, episcopul de Bacău, Stanislau Jezierski a consemnat că “ …în toată Moldova numărul catolicilor nu sporește decât prin catolicii care vin din Transilvania… ” și deoarece acești “ …catolici transilvăneni aparțin stăpânirii ungurești… moldovenii nu-i numesc catolici ci unguri… ” . • Tot în anul 1763, Iosif Cambioli Prefectul Misiunii franciscane din Moldova, a consemnat “ …de șapte ani încoace, numărul catolicilor noștri a crescut și crește în fiecare zi, nu pentru că necatolicii ar trece la noi, ci pentru că în Ungaria și mai ales în Transilvania a fost și este foamete și acum, de când s-a încheiat pacea între austrieci și prusieni, prind soldați cu forța și de aceea în această provincie au venit și vin întruna familii întregi și mare număr de tineret de la 14 ani în sus, fiindcă de la această vârstă îi înrolează în armată… ”.

Oamenii politici confirmă și susțin drepturile romano-catolicilor din Moldova

Romano-catolicii din Moldova, la anul 1848 Un moment important în afirmarea etnicităţii române a catolicilor din Moldova se circumscrie anului 1848 când Mihail Kogălniceanu în Dorinţele partidei naţionale în Moldova, susţine prin punctele 25 şi 26 drepturile politice ale pământenilor catolici, dar şi identitatea românească a acestora. Românitatea pe care paşoptistul o atribuie catolicilor din Moldova reiese din chiar titlul punctului 25 al programului revoluţionar mai sus menţionat: Organizarea clerului catolic pentru românii de această religie. Astfel, ni se spune că „românii catolici” locuiesc în număr de peste 50000 în Moldova, însă guvernul nu s-a ocupat nici de educaţia morală, nici de cea religioasă a acestora. Despre clerul catolic, punctul 25 afirmă că este străin şi nu primeşte nici un sprijin din partea statului, astfel încât „este neapărată trebuinţă ca şi aceşti fii ai patriei să tragă parte din folosurile publice. Clerul lor trebuie dar organisat şi ţinut, ca şi celelalte cleruri cunoscute, cu cheltuiala statului. Vechii Domni o cunoştea aceasta prea bine, şi singurul venit ce biserica catolică are în Moldova îi vine din vechile dănuiri domneşti” . Identitatea română a catolicilor din Moldova este augmentată de punctul 26 al Dorinţelor partidei naţionale în Moldova, unde Kogălniceanu consideră că ortodocşii se cred singurii în măsură a avea drepturi politice, însă „istoria şi actele ne dovedesc că, în timpurile dinainte, şi catolicii folosia de asemine drituri. Şi încă astăzi dintre moldovenii catolici sunt carii unii au ajuns la întrebuinţarea driturilor politice, şi alţii stăpânesc moşii încă din vechile dănuiri. Sunt mai multe sate răzăşeşti lăcuite de catolici. Driturile politice, şi aceasta o cere epoha, trebuie dar date la toţi românii de lege catolică…” . Mihail Kogălniceanu și drepturile politice ale romano-catolicilor din Moldova (pentru amănunte, citește documentul … aici>>> )

SERVICIILE SECRETE

despre romano-catolicii din Moldova

Uneori, în perioade istorice tulburi, pe timp de război sau când agenți străini acționau pe teritorul României în zonele locuite de romano-catolicii din Moldova (cei denumiți “ceangăi”), serviciile secrete române au supravegheat activitățile desfășurate în zonă. Concluzia serviciilor secrete române a fost mereu aceeași: - romano-catolicii din Moldova se declară români, sunt loiali statului român și nu constituie un pericol pentru siguranța națională . Un bun exemplu, îl constituie perioada anterioară primului război mondial, când autoritățile maghiare plănuiau să îi atragă pe “ceangăi” în politica anti-românească. În luna aprilie 1914, cu doar patru luni înainte de începerea primului război mondial, ziaristul Fenyes László care scria articole în ziarele Az Est din Budapesta, Neue Frei Presse din Austria, Berliner Tageblat din Germania, L’Eclaire din Franța și Daily Chronic din Londra, a sosit în România pentru “documentare”. Acest ziarist era în realitate agent al serviciilor secrete maghiare și a vizitat mai multe sate locuite de romano-catolici, din regiunea Moldova (România), fiind urmărit de agenți ai Siguranței Statului. Ziaristul Fenyes László a plecat dezamăgit din zonă, după ce toți “ceangăii” au susținut cu fermitate: “…noi suntem români…” , iar un preot romano-catolic chiar l-a avertizat că îl dă pe mâna Siguranței Statului, după ce ziaristul Fenyes László a încercat să îl determine să colaboreze. Cu privire la cetățenii români de religie romano-catolică, rapoartele întocmite de agenții Siguranței Statului care l-au supravegheat pe Fenyes László, concluzionează că cei denumiți “ceangăi” se consideră români și sunt loiali statului român. VEZI SURSA >>> Citește articolul complet despre încercarea nereușită de atragere a “ceangăilor” în slujba statului maghiar și despre răspunsul acestora.

GUVERNUL ROMÂNIEI

confirmă că romano-catolicii din Moldova sunt români

Romano-catolicii din Moldova în timpul dictaturii militare (1940-1944) Încă înainte de instaurarea dictaturii militare în România, romano-catolicii din Moldova au fost acuzați că sunt de origine ungarică , fiind numiți "unguri", "ceangăi", “boanghine" și considerați străini și dușmani ai țării . Aceste acuze aduse romano-catolicilor - uneori chiar din partea autorităţilor publice - au făcut ca episcopul Mihai Robu să adreseze un memoriu mareșalului Ion Antonescu, la data de 6 martie 1943, în care a denunțat campania de ponegrire şi prigoană a catolicilor din Moldova, a cerut mareşalului să analizeze situaţia existentă şi să dispună măsuri de îndreptare, argumentând că romano-catolicii sunt cetăţeni paşnici şi-şi fac datoriile lor către ţară la fel ca fraţii lor ortodocşi: dau biruri, plătesc impozite, fac armată, ascultă de superiorii lor, nu nutresc sentimente duşmănoase ţării, nu cunosc altă ţară decât Ţara lor Românească, toţi se simt români şi sunt mândri a fi români, şi-i doare inima că sunt consideraţi străini sau unguri numai pentru că sunt catolici . Memoriul episcopului Mihai Robu a fost analizat în şedinţa Consiliului de Miniştri din 17 martie 1943, când s-a reiterat poziţia Guvernului României faţă de Biserica Romano-Catolică. În hotărârea luată, guvernul îşi însuşea în totalitate aspectele semnalate de episcopul de Iaşi şi hotăra declanşarea unei anchete asupra acestui "aspect grav", hotărând pedepsirea tuturor funcţionarilor implicaţi, Guvernul României concluzionând că "populaţia catolică din Moldova este de origine română şi, prin urmare, este considerată greşit ca fiind de origine ungarică (ceangăi) (...) şi nu poate fi considerată ca străină de poporul nostru..." . Într-o scrisoare adresată episcopului Mihai Robu la 18 martie 1943, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, profesorul Mihai Antonescu, declara: "În ce priveşte în mod special situaţia populaţiei catolice din Moldova, care este de origine română, deznaţionalizată şi considerată greşit ca fiind de origine ungarică (ceangăi), am dat instrucţiuni atât d-lui ministru de Justiţie, cât şi d-lui ministru de Interne, ca să se arate tuturor prefecturilor şi organelor administraţiei locale că aceste populaţiuni nu pot fi considerate ca străine de poporul nostru şi cu atât mai puţin să se practice faţă de ele mijloace nepotrivite". Această scrisoare a fost trimisă de episcopul Mihai Robu, la 3 aprilie 1943, tuturor preoţilor parohi din Moldova. Optimist, episcopul solicita aducerea la cunoştinţa credincioşilor catolici faptul că Guvernul României a respectat credinţa catolică şi că " originea etnică română este recunoscută tuturor catolicilor din Moldova " . Deşi memoriul episcopului Mihai Robu, analizat în şedinţa Consiliului de Miniştri din 17 martie 1943, a primit răspuns favorabil, iar Guvernul Antonescu a hotărât declanşarea unei anchete asupra acestui "aspect grav" şi pedepsirea tuturor funcţionarilor implicaţi în asemenea fenomene de "ponegrire a catolicilor", situaţia nu s-a îmbunătăţit. Unii preoţi au reînceput să semnaleze noi cazuri de încălcare a drepturilor catolicilor, fapt care l-a determinat pe episcopul Robu să se adreseze prim-ministrului la 14 mai, 5 iunie, 13 iulie şi 3 august 1943. În memoriile sale, episcopul de Iaşi solicita respectarea de către Guvernul României a hotărârii din 17 martie 1943, pedepsirea funcţionarilor vinovaţi de sabotarea acestei hotărâri, care au început să elibereze "certificate de origine etnică ceangău", provocând astfel nedumerire şi nelinişte printre credincioşii catolici. În ultima scrisoare adresată prim-ministrului, la 3 august 1943, episcopul Mihai Robu solicita ca în certificatele eliberate "grupului etnic al românilor deznaţionalizaţi" să nu se menţioneze denumirea de "ceangău", deoarece aceasta este arbitrară, nu are nici un temei istoric şi este echivocă , putând duce la "tăgăduirea drepturilor românilor catolici". După aceste intervenţii, problemele semnalate de către episcopul Mihai Robu păreau a fi rezolvate în mod oficial, dar au mai existat câteva abuzuri locale. Vezi sursele http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2002&numar=2&id=30 http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2002&numar=3&id=52

Romano-catolici moldoveni

căzuți în luptele pentru apărarea țării

Primul erou român căzut în Războiul de Independență din anii 1877-1878, a fost soldatul Andrei Lupu din Regimentul 8 Călărași, romano-catolic din localitatea Luizi Călugăra, județul Bacău. Acesta a fost împușcat mortal la data de 13 august 1877, în timp ce patrula în avanpost, la sud de Dunăre, între Riben și Calișovaț (conform înregistrărilor din arhiva Ministerului Apărării). În Primul Război Mondial au fost chemaţi la arme peste 12.000 de romano-catolici din Dieceza de Iaşi. Mai mult de jumătate dintre cei înrolați au căzut la datorie și nu s-au mai întors la casele lor. În memoria eroilor romano-catolici din Moldova, în localitățile cu comunități romano-catolice au fost ridicate monumente în cimitire, în apropierea bisericilor sau în locuri publice, pe aceste monumente fiind înscrise numele eroilor romano-catolici care și-au dat viața pentru țară, alături de numele altor eroi de religie ortodoxă sau de altă religie. În unele localități, în care romano-catolicii conviețuiesc alături de credincioși ortodocși, aceste monumente construite în memoria eroilor au fost ridicate prin grija bisericilor ortodoxe și sunt amplasate în locuri publice sau în cimitire aparținînd comunităților ortodoxe. Eroi din comuna Horgești - județul Bacău, căzuți în luptele pentru apărarea patriei. Pentru eroii din cele două războaie mondiale, locuitori ai comunei Horgești, s-a ridicat o troiţă care se află în cimitirul ortodox din sat. Pe această troiță sunt menționate numele a 90 de eroi (63 căzuţi în primul război mondial şi 27 căzuţi în al doilea război mondial). Dintre eroii al căror nume este menționat pe această troiță, 49 sunt romano-catolici. Vezi sursa și amănunte - http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201804020 Imagini cu troița din comuna Horgești Eroi din comuna Mărgineni - județul Bacău, căzuți în luptele pentru apărarea patriei. În satul Mărgineni s-a ridicat în anul 2009 un monument în memoria eroilor din primul şi al doilea război mondial. Pe acest monument sunt încrustate, pe trei plăci de marmură (aşezate una lângă alta), numele a 103 eroi din primul război mondial şi, pe alte trei plăci de marmură (aplicate tot una lângă alta, dar pe altă latură), numele a 99 de eroi din al doilea război mondial. Vezi sursa și amănunte - http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201808064 Imagini cu monumentul din comuna Mărgineni Eroi din comuna Faraoani - județul Bacău, căzuți în luptele pentru apărarea patriei. În satul Faraoani, în imediata vecinătate a bisericii, se află un monument al eroilor construit în 1927 şi restaurat în 1985, sub forma unui obelisc cu cruce, aşezat pe un soclu ce se sprijină pe un postament în două trepte. Pe latura din spate a monumentului, sunt menționate: numele unui erou căzut în războiul din 1877, numele unui erou căzut în răboiul din 1913, precum și numele a 14 eroi căzuți în războiul din 1916-1918. Vezi sursa și amănunte - http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201808025 Imagini cu monumentul din comuna Faraoani Eroi din satul Chetriș, comuna Tamași - județul Bacău, căzuți în luptele pentru apărarea patriei. Satul Chetriș face parte din comuna Tamași, județul Bacău iar în mijlocul satului a fost construit un monument în anii 1941-1942, care a fost reabilitat în anul 2008. Monumentul are formă de obelisc placat cu marmură neagră, în partea de sus se află o cruce din marmură albă iar în vârful obeliscului se află un vultur. Pe obelisc sunt notate numele a 30 de eroi, căzuți în războaiele din anii 1877-1878, 1916-1918 și 1941 1945. Dintre eroii menționați, 13 sunt romano-catolici. Vezi sursa și amănunte - http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201805054 Imagini cu monumentul din satul Chetriș Eroi din comuna Tămășeni - județul Neamț, căzuți în luptele pentru apărarea patriei. În localitatea Tămășeni din județul Neamț, în apropierea bisericii romano-catolice, se află un monument construit în anul 1998, pe care sunt menționați eroii romano-catolici din localitate, căzuți la datorie în cele două războie mondiale. Vezi sursa și amănunte - http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201810169 Imagini cu monumentul din satul Tămășeni Eroi din comuna Butea - județul Iași, căzuți în luptele pentru apărarea patriei. În localitatea Butea din județul Iași, în curtea bisericii romano-catolice, se află un monument, pe care sunt menționați 92 de eroi romano- catolici din localitate, căzuți la datorie în primul război mondial. Vezi sursa și amănunte - http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201804019 Imagini cu monumentul din satul Butea Eroi din comuna Hălăucești - județul Iași, căzuți în luptele pentru apărarea patriei. În localitatea Hălăucești din județul Iași, în apropierea bisericii romano-catolice, se află un monument, sfințit în anul 1920, pe care sunt menționați 78 de eroi romano-catolici din localitate, căzuți la datorie în primul război mondial și unul căzut la datorie în anul 1913. Vezi sursa și amănunte - http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201806091 Imagini cu monumentul din satul Hălăucești Aici sunt menționate câteva dintre localitățile în care există comunități romano- catolice și unde au fost construite monumente în memoria eroilor căzuți în luptele pentru apărarea patriei însă numărul acestor localități este mult mai mare.

DATE DE CONTACT

Putem fi contactați la adresa de e-mail, pe forum și pe facebook.

ROMANO-CATOLICII DIN MOLDOVA ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST

Rezistența anticomunistă, a romano-catolicilor din Moldova

Rezistența anticomunistă din România a fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de 30 de ani, unele grupări izolate subzistând efectiv până în anul 1976. Nu la fel putem vorbi despre rezistența prin credință a catolicilor din Moldova, deoarece unii creștini nu au agreat ideiile regimului comunist, în ciuda persecuțiilor și privărilor la care au fost supuși. Au fost clerici și laici care au rezistat până la moarte și nu s-au supus dispozițiilor date de Securitatea comunistă, infilitrată în toate structurile Bisericii, în școli, în întreprinderi etc.. În ansamblul lor, cultele religioase nu puteau fi decât inamici ai doctrinei comuniste, fiindcă ele reprezentau „opium pentru popor” (Marx). În ceea ce priveşte modul de manifestare a acestei incompatibilităţi dintre religie şi ideologia comunistă, au existat diferenţe notabile între culte. Reacţia Securităţii a fost cumplită, în anii instituționalizării regimului comunist fiind arestaţi, torturaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă majoritatea preoților catolici din Moldova, care aparțineau de Dieceza Romano-Catolică de Iași. Ei au fost închiși în multe din cele peste 100 de locuri de detenţie ale comuniștilor, unde, în condiţii înspăimântătoare, preoții anticomuniştii ispăşeau condamnări care puteau ajunge la muncă silnică pe viaţă. În Penitenciarul Sighet a murit și episcopul de Iași, Anton Durcovici, în ziua de 10 decembrie 1951, dar acolo au fost încarcerați mulți alți preoți din Moldova. Alții au trecut prin închisoarea de la Piteşti, unde au fost supuși „reeducării” prin tortură permanentă, „experiment” unic prin grozăvia lui iar canalul Dunărea - Marea Neagră, construcţie pornită din ordinul lui Stalin, a însemnat muncă forţată în condiţii de exterminare pentru zeci de preoți arestați în perioada 1948-1953. Jilava, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Târgu Ocna, Suceava, Botoşani etc. deţineau alte penitenciare unde au suferit mulți preoți și laici catolici din Moldova. Toate acţiunile anticomuniste ale catolicilor din Moldova dovedesc faptul că, în ciuda propagandei ateiste şi a teroarei care timp de 45 de ani a martirizat poporul român, preoții, călugării și laicii catolici din Dieceza de Iași nu au încetat să deteste regimul, chiar dacă unii dintre ei mimau, de frică, ataşamentul la comunism. Odată cu instaurarea deplină a regimului comunist, în anul 1948, şi denunţarea unilaterală a Concordatului cu Vaticanul de către acelaşi regim, Biserica Catolică a fost supusă unei cenzuri severe și structurile bisericeşti au fost lovite cumplit. În această situaţie foarte grea, Sfântul Scaun a intervenit cu instrucţiuni speciale, jurisdicţia diecezei fiind încredinţată unor locţiitori de episcop, sub denumirea de „ordinarius substitutus”. Astfel, din ziua arestării episcopului Anton Durcovici (26 iunie 1949) şi până la 25 mai 1950, conducerea Diecezei de Iaşi a fost asigurată de episcopul Marcu Glaser, care ar fi fost otrăvit de securiști. După moartea acestuia, pentru jumătate de an, cârma Episcopiei de Iaşi i-a fost încredinţată, în calitate de „ordinarius substitutus”, părintelui Gheorghe Peţ, care era consilier episcopal, decan şi paroh de Butea. În ziua de 15 noiembrie 1950, el a fost arestat şi închis. În aceeaşi zi, conducerea Eparhiei de Iaşi i-a revenit părintelui Wilhelm Clofanda, tot în calitate de „ordinarius substitutus”, îndeplinind misiunea până la 8 martie 1951, când a fost arestat. După aflarea veştii arestării părintelui Clofanda, responsabilitatea conducerii Diecezei de Iaşi i-a revenit părintelui Petru Pleşca, în calitate de „ordinarius substitutus”, de la 11 martie 1951, acesta fiind recunoscut de Ministerul Cultelor ca locţiitor al episcopului de Iaşi. Călugării şi călugăriţele care lucrau în parohiile catolice din Moldova şi-au putut desfăşura activitatea doar până în luna august 1948, când autorităţile comuniste au naţionalizat bunurile instituţiilor bisericeşti şi au închis seminariile şi mănăstirile. În urma acelor legi, persoanele consacrate au fost constrânse să părăsească România sau să renunţe la acest mod de viaţă. Contestând deciziile impuse de Securitate sau continuând să desfăşoare activităţi clandestine, numeroşi episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe s-au jertfit ca flacăra credinţei să se menţină aprinsă în rândul populaţiei catolice şi să fie transmisă generaţiilor viitoare. Încă din vara anului 1944, imediat după invazia trupelor sovietice pe teritoriul României, s-au format grupuri mici, în principal de susținători ai regalității, care au pornit lupta împotriva invadatorilor ruşi. Pe măsură ce teroarea sovietică şi cea autohtonă se agravau, grupele de „luptători anti-bolşevici” se înmulţeau, mulți dintre ei refugiindu-se în munţi. În unele cazuri, chiar preoți catolici din Moldova au fost implicați în susținerea acestora prin trimiterea de armament, alimente și haine. Ca exemplu de eroism, îl menționăm aici pe preotul Dumitru Matei, care a fost prins, arestat și condamnat la moarte, fiind executat în ziua de 21 februarie 1951. Asemenea acestui preot catolic au fost arestați, anchetați, judecați și condamnați nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului, epurărilor din armată, colectivizării sau introducerii în școli a comunismului, ci și rudele lor, frații, părinții, surorile care îi ajutau. Dacă în toamna anului 1948 regimul comunist a desfiinţat prin forţă Biserica Greco-Catolică, în primăvara anului 1949 a trecut la suprimarea Bisericii Romano-Catolice. În județele Bacău și Roman exista o numeroasă comunitate catolică pe care autoritățile comuniste intenționau să o distrugă, dar țăranii au rămas statornici în credinţă şi mulţi au pornit alături de preoţii lor pe drumul Golgotei închisorilor de exterminare. În faţa eşecului activiştilor comunişti de a convinge populaţia despre „binefacerile” colectivizării agriculturii, Securitatea a ajuns la concluzia că vinovaţi sunt preoţii şi învăţătorii, care fac contrapropagandă. La 8 martie 1949, s-a început cu satul Fundu Răcăciuni, dar preotul Carol Susan a fost apărat de ţărani, activiştii agresori au fost bătuţi, maşina le-a fost răsturnată şi i s-au tăiat cauciucurile cu topoarele. Două zile mai târziu, trupele de Securitate au înconjurat satul, iar ţăranii au fost constrânşi, sub ameninţarea mitralierelor, să se retragă în interiorul bisericii şi în jurul ei. Preotul Susan, avertizat din timp, fugise împreună cu câţiva săteni şi s-a predat mai târziu. Ţăranii din sat au început să fie anchetaţi pe loc, terorizaţi, triaţi şi arestaţi. Ancheta a continuat şi în zilele următoare. Femeile au fost aduse din pădure şi legate în biserica transformată în temniţă. Învăţătorul satului, Anton Benchea, în acelaşi timp cantor la biserică, a fost chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor nouă copii, apoi a fost împuşcat. La 15 martie 1949, securiştii au luat cu asalt satele Faraoani şi Valea Mare. Cantorul Ioan Farcaş a fost aruncat din clopotniţă în timp ce dădea alarma. Activiştii şi securiştii au folosit aceleaşi metode de intimidare. Erau vizaţi preoţii, învăţătorii, notarii şi ţăranii înstăriţi, pe care îi numeau impropriu „chiaburi”. Au fost arestaţi preoţii Ion Butnaru, Anton Dămoc, Petru Dâncă şi Anton Olaru, împreună cu creştinii care ieşeau de la slujbă. Au fost bătuţi, umiliţi, legaţi şi aruncaţi pe zăpadă. Un credincios a strigat: „Să nu-i lăsăm, fraţilor! Pentru preoţi ne dăm şi viaţa!” Un ofiţer de securitate a scos pistolul şi l-a împuşcat pe loc. Seara, arestaţii au fost încărcaţi în camioane şi duşi la Securitate. Opt săteni au murit în chinuri. Au urmat comunele Luizi-Călugăra şi Sărata, unde au fost arestaţi preoţii Gheorghe Pătraşcu şi Petru Băcăoanu, împreună cu o mulţime de enoriași. Blocarea şoselei cu buşteni, oamenii postaţi la pândă, furcile şi topoarele n-au fost de folos. Securitatea strecurase agenţi în sate, iar fără arme nu se putea organiza apărarea. Tot inutilă a fost şi răspândirea de manifeste multiplicate cu maşina de scris de către învăţătorul Vasile Ungureanu din comuna Sagna, prin care chema la unirea forţelor împotriva duşmanului comun. Preoţii Dumitru Lucaci şi Gheorghe Pătraşcu au fost duşi la Sighet. Ceilalţi, mulţi alţii, ca şi ţăranii catolici arestaţi, au fost duşi la Canal şi la Gherla, după ce în prealabil au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Galaţi. Catolicii din Moldova, ca de altfel toți țăranii români, legaţi în mod tradiţional de pământul pe care îl munceau cu sudoarea frunţii, au fost aprig prigoniţi de criminala colectivizare a agriculturii începută în anul 1949 şi încheiată în primăvara anului 1962. Trecerea sub controlul statului a proprietăților agricole s-a făcut prin diferite mijloace și în mai multe etape. Luptând împotriva „chiaburilor” și a „mijlocașilor”, „săracii” trebuiau să „fie lămuriți” de avantajele intrării în gospodăriile agricole. Rezistența a fost însemnată, în primii ani de după plenara P.M.R. din martie 1949, activiștii trimiși pe teren erau refuzați și goniți, iar în multe comune cu țărani catolici au avut loc răscoale fățișe și lupte cu trupele de miliție, care s-au soldat cu morți, răniți, condamnări și deportări. Cu toate acestea, majoritatea catolicilor din Moldova s-au opus colectivizării, uneori cu vehemenţă şi chiar cu violenţă. Împotriva acestora, regimul comunist a dezlănţuit o cumplită represiune, sute de catolici fiind aruncaţi în închisori sau lagăre de muncă, iar uneori chiar ucişi. Represiunea economică împotriva ţărănimii a fost înspăimântătoare, mulţi dintre ei fiind lipsiţi de roadele muncii lor şi îndurând astfel o tragică sărăcie şi foamete. Pe lângă cei care au fost uciși atunci, alții au fost arestați, anchetați penal și condamnați la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea, unde s-au format unele mici comunități de catolici. În zona Roman, s-a vorbit şi s-au scris multe despre revolta ţăranilor din Butea şi Sagna. Groapa comună şi crucile de pe Dealul Mărului sunt şi astăzi o mărturie despre ceea ce s-a întâmplat în anii 1949-1950. Pe o cruce de fier este scris: „În amintirea celor executaţi fără judecată de către comunişti”. În toamna anului 1990, Ioan Roşca, de la Asociaţia „Dialog” din Piatra Neamţ și Neculai Popa, de la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici – Neamţ, au căutat groapa şi au descoperit 11 morţi, victime ale Securităţii. Aceştia au fost împuşcaţi în anul 1950, când au fost daţi jos dintr-o maşină, au fost aliniaţi, puşi să-şi sape groapa şi ucişi. În cele din urmă călăii i-au acoperit cu pământ şi au plecat, crezând că taina nu va fi descoperită niciodată. În pădure era atunci Tudor Gheorghe, acela care în anul 1990, la 80 de ani, a indicat locul. „De 40 de ani aştept să vină cineva şi să mă întrebe... - a spus el atunci. Era şi timpul, că nu mai am mult de trăit!” Zona era uşor de ţinut minte, căci după plecarea călăilor, țăranul s-a apropiat şi a scrijelit în coaja celui mai apropiat copac o cruce, care a crescut odată cu copacul. Apoi au fost scrijelite şi alte cruci. Oamenii din împrejurimi ştiau şi vorbeau pe şoptite. În groapă au fost găsite cruciuliţe, monede editate de Republica Populară Română şi alte lucruri pe care cei ucişi le purtau la gât sau în buzunare. Cei 11 au rămas necunoscuţi, mai ales că dosarul depus în 1990 la Procuratura Militară Bacău a fost închis prin NUP (neînceperea urmăririi penale) în anul 1994: întrucât trecuseră peste 15 ani de la săvârşirea faptelor s-a tras concluzia prescrierii. În satul Butea, în august 1949, locuitorii s-au ridicat împotriva comuniştilor atunci când comuniștii au vrut să-l aresteze pe preotul Gheorghe Peţ. Un avion a survolat satul, care în scurt timp a fost înconjurat de armată. Soldaţi şi miliţieni înarmaţi până în dinţi au intrat şi au primit ordin să tragă: câţiva au fost răniţi, alţii bătuţi până la sânge. În lunile următoare au fost arestaţi mai mulţi; cinci familii au fost deportate, şapte ţărani au fost închişi şi, după ani de zile, s-au întors în sat. Alături de aceștia, studiile arată că peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate în Bărăgan în două rânduri: în 1949 și 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă. Localitățile în care erau mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale” și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în anii 1955 și 1956, dar mulți și-au găsit casele confiscate și date altor cetățeni. O formă deosebit de răspândita de protest a catolicilor din Moldova faţă de mizeria spre care erau împinşi a fost refuzul de a ieşi la lucru, înregistrându-se veritabile greve agricole. În acelaşi timp a apărut şi s-a generalizat un fenomen care avea să devina obişnuinţă în deceniile următoare: „furtul” din Gospodăriile Agricole Colective sau de la C.A.P., considerat de ţărani ca o formă legitimă de remunerare şi redistribuire a veniturilor acestora, dar considerat de regim drept o formă de sabotare a agriculturii socialiste.