LUCRAREA “ORIGINEA CEANGĂILOR DIN MOLDOVA” Editura Științifică și Enciclopedică București - 1985 Autor - profesorul Dumitru Mărtinaș Rezumat și extrase din lucrare Istoria cercetărilor despre ceangăi este lungă, plină de peripeții și foarte deseori, de căutări zadarnice. Problema lor a reținut în mod constant atenția învățaților din cauza graiului unguresc ce se mai aude prin câteva sate din Moldova. “Enigmaticii” ceangăi din Moldova n-au venit pe căi ocolite dintr-o epocă mai puțin cunoscută a istoriei noastre, care nu putea fi pe placul cercetătorilor de odinioară. Anularea trecutului lor fiind cu neputință, s-a încercat multă vreme ajustarea lui. În această lungă și laborioasă trudă de cercetare a fost uitat un element de mare însemnătate științifică: graiul lor românesc . S-a crezut că trecându-se sub tăcere graiul originar al unei populații și substituindu-i un grai străin, care nu i se potrivea și pe care nu l-a putut deprinde corect niciodată, trecutul său istoric va putea fi îngropat în uitare și absorbirea în sânul populației ungurești va fi asigurată. Numeroși observatori științifici (istorici, geografi) sau simpli călători au semnalat cu uimire că ceangăii, considerați de obicei maghiari de origine, au fizionomie caracteristic românescă și conservă cu tenacitate graiul românesc transilvănean, obiceurile românești, tradițiile și vechiul port românesc al regiunii carpatice. Oamenii de știință și lideri politici despre romano-catolicii (ceangăii) din Moldova. Istoricii și lingviștii maghiari au răspândit o serie de ipoteze și legende despre originea ceangăilor, încercând să argumenteze că ceangăii ar fi de origine cumană, cabară, pecenegă sau hunică aceste ipoteze bazându-se pe argumentul confesional și cu ignorarea argumentelor etnografice, fără a observa obiceiurile, portul popular și tradițiile ceangăilor. Ipoteza originii românești a ceangăilor a fost omisă. Chiar și unii istorici români au afirmat că ceangăii ar avea altă origine decât cea românească argumentele acestora bazându-se pe criteriul confesional (apartenența acestora la biserica romano- catolică) și lingvistic (bilingvismul ceangăilor). Au existat și istorici sau oameni politici care au recunoscut originea românească a romano- catolicilor moldoveni și au cerut acordarea acelorași drepturi catolicilor moldoveni, ca și majorității populației. Dimitrie Cantemir a consemnat despre catolicii din timpul său, că aceștia se declară catolici după neam și după religie. În Divanul Ad-hoc al Moldovei, Mihail Kogălniceanu a apărat drepturile romano-catolicilor moldoveni respingând un proiect de lege care ar fi lăsat fără drepturi pe catolicii moldoveni. Costache Negri a susținut drepturile catolicilor moldoveni afirmând că aceștia “…împreună cu noi, de veacuri întregi, în toate zilele noastre de durere și amărăciune au tras și pătimit deopotrivă toate suferințele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înțelepciunea și dreptatea astăzi nouă trebuitoare…” . Lingvistul Sever Pop (1901-1961) autorul Atlasului lingvistic român, a consemnat “Costumul femeiesc, din regiune, nu are nimic unguresc; din contră, acesta oferă toate caracteristicile costumelor din regiunea montană a Moldovei” . În anul 1887, Ballagi Aladár, președintele Societății Geografice Maghiare a vizitat satul Cleja din județul Bacău, ocazie cu care nu și-a putut ascunde surprinderea spunând despre locuitorii satului că “…aceștia par a fi valahi. Nu numai portul dar și fizionomia lor poartă amprenta valahă…” . În anul 1787, contele d’Hauterive, secretar al domnitorului Alexandru Mavrocordat a menționat într-un memoriu că ceangăii din Moldova sunt dansatori pasionați și interpreți iscusiți ai dansurilor românești. Vorbind despre romano-catolicii din Moldova, istoricul Nicolae Iorga și-a manifestat admirativ surprinderea față de îmbrăcămintea românească a ceangăilor descrisă de el “…cu frumoase porturi falnice…” , ale căror femei își înfășoară capul “…în mari broboade albe, întru toate asemenea prim mărimea lor și prin felul în care sunt prinse, cu acelea ale fetelor și nevestelor muntelui făgărășean…” , marele istoric concluzionând că ceangăii “…nu sunt nici pe departe așa de străini cum s-ar putea bănui…” . Misionarii catolici despre ceangăii din Moldova Încă de la 1234, într-o scrisoare papală se menționează că pe teritoriul episcopiei de Milcov, catolicii se amestecă cu valahii, trec la credința lor, făcându-se un popor cu ei . Aceeași mențiune, privitor la trecerea catolicilor la religia ortodoxă, o face și arhiepiscopul Marco Bandini în raportul întocmit de acesta la Bacău, la data de 02 martie 1648, document în care erau notate constatările făcute prilejul vizitei efectuate de înaltul prelat în localitățile catolice din Moldova. În anul 1763, episcopul de Bacău, Stanislau Jezierski a consemnat că “…în toată Moldova numărul catolicilor nu sporește decât prin catolicii care vin din Transilvania…” și deoarece acești “catolici transilvăneni aparțin stăpânirii ungurești… moldovenii nu-i numesc catolici ci unguri…” . Tot în anul 1763, Iosif Cambioli Prefectul Misiunii franciscane din Moldova, a consemnat “…de șapte ani încoace, numărul catolicilor noștri a crescut și crește în fiecare zi, nu pentru că necatolicii ar trece la noi, ci pentru că în Ungaria și mai ales în Transilvania a fost și este foamete și acum, de când s-a încheiat pacea între austrieci și prusieni, prind soldați cu forța și de aceea în această provincie au venit și vin întruna familii întregi și mare număr de tineret de la 14 ani în sus, fiindcă de la această vârstă îi înrolează în armată…” . Din relatările misionarilor catolici, rezultă că pe lângă poverile economice grele (taxe și biruri uriașe plătite de românii transilvăneni), ceea ce determina pe țăranii români să se refugieze în Moldova, era serviciul militar forțat, introdus de autoritățile austriece care vizau anexarea Transilvaniei și a Bucovinei, având ca scop inclusiv sporirea efectivelor armatei. Pentru a-și extinde influența asupra romano-catolicilor moldoveni, misionarii maghiari au încercat să influențeze deciziile luate la Vatican, sugestivă în acest sens fiind scrisoarea adresată papei Pius al VI - lea de către episcopul de Alba Iulia Ignațiu Batthyani care și-a exprimat mâhnirea pentru soarta credincioșilor catolici din zona Moldovei, afirmând că aceștia nu înțeleg decât limba mahiară, că misionarii italieni nu predică, nu spovedesc și nu catehizează în limba poporului, episcopul Ignațiu Batthyani solicitând retragerea misionarilor italieni și înlocuirea acestora cu misionari maghiari trimiși de el. Cunoscând realitățile din Moldova, la 7 ianuarie 1788, papa Pius al VI-lea a răspuns episcopului Ignațiu Batthyani, spunându-i că nu este cazul să se întristeze deoarece misionarii italieni utilizează în pastorație limba română, aceasta fiind limba nativă a marii majorități a populației catolice din Moldova iar pentru credincioșii de limbă maghiară, cardinalul din Esztergom a fost autorizat să trimită în Moldova, doi misionari cunoscători de limbă maghiară. În perioada episcopului Ioan-Filip Paroni (1818-1825), nu s-a mai putut asigura personalul misionar din Moldova, motiv pentru care s-a cerut sprijinul provinciei franciscanilor conventuali din Transilvania iar pastorația a fost făcută timp de aproximativ 40 de ani, de către preoți maghiari. În această perioadă de pastorație, evanghelia era citită în limba maghiară, la fel și predica, cantecele bisericești și litaniile se cantau în limba maghiară, numele enoriașilor au fost maghiarizate iar în unele cazuri și numele localităților au fost maghiarizate. Toate aceste acțiuni menite să introducă limba maghiară în comunitățile catolice din Moldova, au generat un conflict înre enoriași și preoți, primii plângându-se la vicarul apostolic al Moldovei că nu înțeleg nimic la slujbele religioase iar misionari maghiari se plângeau că limba maghiară se stinge în Moldova. Conflictul a fost stins în momentul în care misionarii maghiari au fost retrași din Moldova. Romano-catolicii din Moldova despre ei înșiși Ceangăii nu se știau maghiari, trăiau după coordonatele lor românești și vorbeau un grai românesc transilvănean, expresie a originii lor românești. Ei s-au declarat întotdeauna români. În lucrarea Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir - menționând existența catolicilor pe acest teritoriu - consemnează că aceștia evitau a spune că sunt maghiari și vorbind, ei despre ei, se numeau catolici . Geograful Victor Tufescu (întemeietorul geografiei moderne în România) a consemnat că “…aproape pretutindeni, în satele ceangăiești nu se aude vorbă ungurească iar așa-zișii ceangăi de acolo se consideră insultați dacă li se spune unguri și nu români…” . Scriitoarea maghiară Ignácz Rózsa (1909-1979) care a călătorit prin Moldova notează absența totală a conștiinței maghiare și recrudescența viguroasă a patriotismului românesc la locuitorii din Luizi Călugăra, județul Bacău. Lupta catolicilor moldoveni pentru afirmarea identității românești și pentru drepturile lor, poate fi cel mai bine exprimată prin cuvintele unui locuitor catolic din satul Săbăoani ales deputat în ținutul Romanului, care a fost întâmpinat de ispravnic cu mesajul că nu îl recunoaște ca deputat findcă este catolic. Acel locuitor catolic din Săbăoani a răspuns: “Cum cucoane, acum când toate satele m-au ales ca să le apăr drepturile în marea Adunare, sunt catolic și nu pot fi deputat? Dar când ne puneți la beilicuri, când ne luați birul, când vă dăm feciorii la oaste, când vă facem boieresc, atunci nu suntem catolici, ci ne priviți ca pe pravoslavnici? Dacă este, cucoane, că nu putem fi deputați pentru că suntem papistași, apoi dați-ne pace să fim papistași și la biruri și la beilicuri și la toate angăriile…” . Concluziile finale ale autorului 1 . Ceangăii n-au fost asimilați lingvistic în Moldova, ei n-au învățat românește aici, fiindcă la 1766 erau bilingvi și vorbeau românește în graiul lor vechi adus din Transilvania. 2 . Ei nu vorbesc nici azi în grai moldovenesc ci în graiul lor specific ardelean, sigmatizant și africatizant. 3 . Atât africatizarea cât și sigmatismul sunt fenomene fonetice populare transilvănene. 4 . Graiul ceangăilor, ca și datele istorice, confirmă din nou teza că ei sunt români transilvăneni, unii parțial maghiarizați în secuime, stabiliți în Moldova în secolul al XVIII-lea. Buzău, 6 febr. 1963 Dumitru Mărtinaș