Invăţământul Romano-Catolicilor (ceangai, ciangai, changos)

    Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi mutaţiile semnificative produse în plan politic, în Europa estică şi centrală, nu au ocolit nici România. Astfel, după 23 august 1944, scena politică românească a început să fie acaparată de Partidul Comunist Român, noua forţă politică sprijinită logistic de URSS.
    Distrugerea vechiului regim politic democrat, acţiune încununată cu abdicarea Regelui, a deschis în România o nouă pagină de istorie, ce a marcat, în cea mai mare parte în sens negativ, evoluţia societăţii româneşti. Declanşarea procesului de edificare a societăţii socialiste, pe ruinele vechii democraţii interbelice, nu a vizat doar realizarea unor transformări în sistemul economic ci, dimpotrivă, şi o spălare a conştiinţei românilor, care trebuia să ducă, în cele din urmă, la apariţia omului nou. Impunerea partidului unic, în februarie 1948, odată cu constituirea Partidului Muncitoresc Român, a fost resortul care a declanşat ceea ce s-a numit noua politică naţională, axată pe ideea că respectiva societate socialistă este alcătuită doar din oameni ai muncii.
Drept urmare, în vederea realizării unui mai bun control al societăţii româneşti, cercurile conducătoare din vremea respectivă, aflate sub directa oblăduire a celui ce a fost supranumit Tătucul Stalin, au trecut la o nouă politică de exacerbare a naţionalismului naţionalităţilor conlocuitoare din România. În consecinţă, pentru a reflecta „profundul democratism al orânduirii noastre socialiste” , în cadrul acestui curent mai larg, un loc aparte a fost rezervat învăţământului în limba maternă. Un alt pas făcut în aceeaşi direcţie a vizat înfiinţarea consiliilor centrale şi judeţene ale naţionalităţilor germană, maghiară şi a altor naţionalităţi .
Cu toate acestea, în desfăşurarea Revoluţiei culturale, rolul de primadonă a revenit învăţământului. Drept urmare, la 3 august 1948, a fost adoptată noua lege pentru aşa-numita reformă a învăţământului, ce a cunoscut ulterior mai multe modificări, în anii 1968 şi 1978 . Conform variantei din anul 1948, o prioritate a Ministerului Învăţământului Public a devenit organizarea învăţământului în limbile minorităţilor. Astfel, începând cu anul 1949, respectivul for a început elaborarea programelor şcolare pentru învăţământul în limba de predare ucraineană, sârbă, rusă, tătară, slovacă, greacă, bulgară, armeană, idiş, croată, turcă, cehă, polonă, germană şi maghiară .
   Dacă, în cea mai mare parte, organizarea învăţământului în limbile respective răspundea unor realităţi etnice concrete, satisfăcând nevoile acestora, au existat şi unele excese, care nu au mai avut nici o justificare, dacă ţinem seama de realităţile existente pe teren. Pentru a fi mai expliciţi, este vorba de organizarea învăţământului în limba de predare maghiară în Moldova. Dacă în Transilvania el răspundea unor realităţi etnice de netăgăduit, în schimb, impunerea lui, aşa cum vom vedea, forţată în comunităţile catolice din fosta Regiune Bacău nu a reprezentat decât un gest politic ce urmărea subminarea respectivelor comunităţi. În esenţă, respectiva măsură este cu atât mai puţin explicabilă cu cât, odată cu începutul organizării învăţământului în limba maghiară în Regiunea Bacău, în anul şcolar 1948/1949, s-a realizat un recensământ în zona rurală vizată, unde populaţia catolică s-a declarat de „origine, naţionalitate şi cetăţenie române” .
    Mai mult chiar, în comuna Luizi Călugăra debutul noii forme de învăţământ în limba maghiară a fost un dezastru, deoarece, în perioda premergătoare deschiderii anului de învăţământ 1948/1949, peste 100 de locuitori ai respectivei comune au refuzat înscrieirea copiilor la şcoala cu limbă de predare maghiară, solicitând autorităţilor şcoală în limba română . Dar, cunoscând atitudinea Partidului Comunist faţă de drepturile individuale ale omului, autorităţile vremii respective, neţinând cont de semnalele venite din teritoriu şi de opţiunile oamenilor, au decis continuarea procesului de organizare a învăţământului în limba maghiară în Moldova.
    Astfel, în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse, autorităţile au hotărât să adopte o poziţie mai tranşantă, începând într-o primă fază să constrângă directorii de şcoli pentru ca „învăţământul în limba maghiară să dea roade din ce în ce mai bune” . O primă reacţie la politica dusă de Inspectoratul Şcolar a fost scindarea comunităţilor respective, de fapt învrăjbirea copiilor între ei, „ce uneori se duşmănesc” din cauza formei de învăţământ pe care o urmau, aşa cum s-a întâmplat, dealtfel, în comuna Faraoani . Din nefericire, autorităţile comuniste nu au înţeles din aceste tulburări, ce au început să se manifeste în comunităţile catolicilor moldoveni, decât că respectivele „atitudini produc greutăţi serioase în rezolvarea problemei naţionale”. Souţia găsită de forul în cauză a fost „să se prelucreze cu părinţii problema naţională” şi nicidecum abandonarea proiectului, ce a generat starea de anormalitate în comunităţile de rit catolic .
    În consecinţă, ignorând cu bună ştiinţă semnalele ce veneau din teritoriu, care indicau ca inoportună iniţiativa de a înfiinţa şcolile cu limba de predare maghiară, autorităţile au pus în practică un vast program de dezvoltare a respectivelor insituţii de învăţământ. Astfel, numărul şcolilor în limba maghiară de pe teritoriul fostei Regiuni Bacău a crescut vertiginos, ajungându-se în 1951 ca, din 623 unităţi şcolare elementare, 27 să fie cu limba de predare maghiară, iar patru din cele 161 şcoli de 7 ani să se afle în aceiaşi situaţie . Drept urmare, astfel de şcoli funcţionau, la acea dată, în următoarele localităţi: Luizii Călugăra –şcoală elementară mixtă de 7 ani, Chetriş – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Gioseni – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Alexandrina – com. Cleja – şcoală elementară de 4 ani, Cleja – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Şomuşca – com. Cleja – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Fundu Răcăciuni – şcoală elementară de 11 ani de băieţi, Liliecii de Jos – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Galbeni – com. Nicolae Bălcescu – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Vladnic – com. Parincea – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Buchila – com. Valea Seacă – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Lărguţa – com. Valea Seacă – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Valea Seacă – şcoală elementară mixtă de 4 ani , Corbu – com. Corbu, jud. Neamţ – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Hagata – com. Tulgheş, jud. Neamţ – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Putna – com. Tulgheş – şcoală elementară de 4 ani, Recea – com. Tulgheş – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Sîngeroasa – com. Tulgheş – şcoală elementară mixtă de 4 ani, Cantru – com. Tulgheş – şcoală elementară mixtă de 7 ani . În total, respectivele unităţi de învătământ aveau înscrişi în statisticele lor, în anul 1951, 1018 elevi, din care au frecventat cursurile doar 875 elevi.
    Analizând statistica realizată în anul 1951 de către Secţia Învăţământ a Sfatului Popular al Regiunii Bacău, ni se dezvăluie întreaga dimensiune a efortului făcut din 1949 şi până atunci pentru dezvoltarea învăţământului în limba maghiară. Astfel, cele mai multe şcoli aveau local propriu nou construit, erau bine dotate cu rechizite şcolare, bănci, catedre, scaune, table etc., iar unele dintre ele aveau şi internat propriu. Toate acestea într-o perioadă economică dificilă pentru ţară şi când restul învăţământului nu se bucura, nici pe departe, de condiţii comparabile, deoarece valorea ideologică a învăţământului în limba maghiară în comunităţile catolice din Moldova era prea mare pentru autorităţile politice. Acest ultim aspect este sesizabil şi în numărul mare de bursieri existenţi în şcolile maghiare din Regiunea Bacău, în comparaţie cu numărul bursierilor din şcolile româneşti, deoarece stimulul material a fost, printre altele, una dintre metodele folosite pentru atragerea copiilor în şcolile maghiare, ştiut fiind faptul că familiile catolice erau numeroase, confruntându-se deci cu greutăţi materiale mult mai mari.
    În afară de şcolile cuprinse în prima statistică a anului 1951, amintită mai sus, într-o a doua statistică a aceluiaşi an mai erau prezentate şcoli maghiare şi în următoarele localităţi: Lespezi, com.Gârleni, şcoală elementară de 4 ani; Bolovăniş, com. Ghimeş – Făget, şcoală elementară de 4 ani; Făget, com. Ghimeş – Făget, şcoală elementară de 4 ani; Tarhaus , com Ghimeş – Făget şcoală elementară de 4 ani; Buha, com. Ghimeş – Făget, şcoală elementară de 4 ani; Ghimeş – Gară, com. Ghimeş – Făget, şcoală elementară de 7 ani; Pustiana, şcoală elementară de 4 ani; Sorbi, com. Tescani, şcoală elementară de 4 ani.
    Analizând datele furnizate de documentele consultate în arhive, am observat cu uşurinţă că perioada anilor 1950 – 1953 a reprezentat apogeul dezvoltării învăţământului în limba maghiară, deoarece atunci s-au făcut cele mai mari presiuni în această direcţie coordonate de Ministerul Învăţământului Public, prin departamentul său de învăţământ pentru minorităţi, şi de secţia de învăţământ a Regiunii Bacău. Aceste eforturi au fost încununate de succes în sensul că numărul unităţilor de învăţământ în limba maghiară s-a aflat până la sfârşitul anilor ’50 în creştere. Astfel, în adresa din 31 martie 1953 a Secţiei de Învăţământ a Sfatului Popular al Regiunii Bacău către Ministerul Învăţământului Public, erau raportate noi realizări: 30 de şcoli elementare de 4 ani, 11 şcoli româneşti de 4 ani cu secţii maghiare, o şcoală de 7 ani şi una medie .
Faţă de anul precedent, s-au înfiinţat în plus 9 secţii maghiare în şcolile româneşti, o şcoală de 7 ani şi o şcoală pedagogică cu predare mixtă la Bacău . Cu acest prilej, numărul copiilor înscrişi în aceste şcoli a crescut, în 1953 fiind recenzaţi 2229 de copii în clasele I-IV, din care s-a realizat în trimestrul I – 2071, trimestrul II – 2129 şi trimestul III – 2193. Neşcolarizarea diferenţei până la suma recenzată s-a datorat faptului că învăţătorii nu şi-au îndeplinit planul de şcolarizare, ca de exemplu în Somuşca, com. Cleja, învăţătoarea Columbaş Magda, în Luizi Călugăra – învăţătoarea Silaghi Clara, în Cleja – învăţătoarea Gherghel Margareta etc. La ciclul doi sarcina de plan a fost de 315 elevi, din care s-a realizat un număr de 307, deoarece unii elevi s-au sustras pe motiv că nu au fost ajutaţi cu burse (exemplu – la Luizi Călugăra 6 eleve) . Cu acest prilej, analizându-se şi calitatea învăţământului, s-a constatat că ea este foarte slabă în unele zone, cum ar fi Gioseni, Satul Nou etc., deoarece controlul şcolar nu s-a putut face decât administrativ, în secţiile raionale de învăţământ neexistând nici un cadru didactic cunoscător al limbii maghiare .
    Câţiva ani mai târziu, odată cu realizarea recensământului copiilor ce urmau a fi şcolarizaţi la nivelul Regiunii Bacău (la 28.01.1958), se observă o scădere a numărului de elevi care urmau să înveţe limba maghiară. Dintr-un total de 302.088 copii născuţi între 1944 – 1954 şi înregistraţi la 26 ianuarie 1958, 300.652 copii erau arondaţi şcolilor cu limba de predare română şi doar 1436 erau consemnaţi pentru şcoală în limba maghiară. Cei mai mulţi dintre aceştia, respectiv 1409, erau domiciliaţi în mediul rural, iar restul, 27 la număr, în mediul urban .
Practic, începutul anilor `50 a marcat apogeul extinderii învăţămăntului în limba maghiară în regiunea Bacău, realitate ce i-a determinat pe conducătorii Secţiei de Învăţământ a Sfatului Popular să constate că acesta cunoştea în 1952/1953 o dezvoltare accentuată faţă de anii precedenţi şi se desfăşura „în spiritul rezolvării problemei naţionale” . Tot în acest raport sunt precizate şi căile folosite pentru a se asigura proliferarea învăţământului în limba maghiară în satele catolicilor moldoveni. Prima dintre ele, dintr-un anumit punct de vedere acceptabilă, a fost cea a înfiinţării de şcoli, cu localuri şi dotări noi, care îşi desfăşurau programul doar în limba maghiară. Din nefericire, aceasta nu a fost prea mult utilizată, ci, din dorinţa autorităţilor politice locale avide de a raporta superiorilor succese răsunătoare ale muncii lor, s-au pus în practică grave abuzuri, nemaiîntâlnite în alte situaţii. Când ne referim la acestea avem în vedere desfiinţarea şcolilor cu predare în limba română din satele catolice ale Regiunii Bacău şi transformarea lor în şcoli cu limba de predare maghiară.
Astfel, printr-o simplă trăsătură de condei, neţinând seama de realităţile de pe teren, copiii care până atunci învăţaseră la şcoala în limba română au fost trecuţi, peste noapte, în programul de învăţământ cu predare în limba maghiară. Doar săvârşirea acestui abuz administrativ a permis dezvoltarea artificială a şcolilor cu predare în limba maghiară, creându-se impresia unui fenomen de masă înscris într-o normalitate concepută de diriguitorii învăţământului socialist.
Consecinţa directă a respectivelor măsuri a fost transformarea unui număr mare de şcoli cu limba de predare română în şcoli cu limba de predare maghiară. Potrivit raportului Secţiei Învăţământ a Sfatului Popular al Regiunii Bacău, adresat la 04.03.1953 Ministerului Învăţământului Public, următoarele unităţi şcolare româneşti au fost cosmetizate devenind, peste noapte, maghiare: şcoala elementară de 4 ani din Tg. Trotuş, şcoala elementară de 4 ani din Oneşti, şcoala elementară de 4 ani din Tuta, şcolile elementare din Satu Nou, Nicoreşti, Vladnic, Buchila, Lărguţa, Somuşca, Alexandrina, toate din fostul Raion Bacău, şcoala elementară de 4 ani din Lespezi, din fostul Raion Buhuşi, şcolile elementare din Pustiana şi Sârbi, din fostul Raion Moineşti .
Practic, în urma măsurilor anacronice luate, un număr de 1311 elevi, împărţiţi pe clase astfel: cl. I – 298, cl. II – 300, cl. III – 266, cl. IV – 283, cl. V – 97, cl. VI – 32 şi cl. VII – 29, care erau de naţionalitate română şi învăţau până atunci în şcoli cu limba de predare română, au devenit, datorită voinţei unor funcţionari, de naţionalitate ceangăiască – maghiară şi elevi ai şcolii cu limba de predare maghiară. Măsura respectivă nu i-a afectat doar pe copii, ci şi pe părinţii acestora şi un număr de 57 cadre didactice, care deserviseră respectivele şcoli cu predare în limba română .
Cinismul activiştilor de partid, care girau activitatea Secţiei de Învăţământ de pe lângă Sfatul Popular al Regiunii Bacău, nu s-a oprit numai aici. Ci, în acelaşi raport, întocmit la 4 martie, ei considerau că „mai sunt unele sate în care şcolile în limba română trebuiau desfiinţate”, deşi pe lângă ele funcţionau şi secţii de predare în limba maghiară, pentru ca, începând cu anul şcolar 1953/1954, „să se transforme toate clasele, în mod progresiv, în clase cu limba de predare maghiară”. În acest sens, erau vizate următoarele şcoli: şcoală de 7 ani din Pârgăreşti, jud. Neamţ, Şcolile elementare din Bahna, Oituz, Galbeni , Nicolae Bălcescu, Valea Seacă, Valea Mare, Faraoani, Buda-Cleja, Fundu Răcăciuni, Gioseni, Osebiţi, Luizii Călugăra . Respectiva măsură urma să afecteze alţi 646 de elevi din ciclu primar.
Convertirea forţată a elevilor de la şcolile cu limba de predare română, la cele ce îşi desfăşurau cursurile în limba maghiară, explică pe deplin faptul că, doar în câţiva ani de la lansarea acestei iniţiative, numărul elevilor care urmau şcoala în limba maghiară a ajuns să depăşească cifra 1500. Astfel, într-un nou raport al Secţiei de Învăţământ, adresat Ministerului Învăţământului Public, în acelaşi an 1953, autorităţile băcăuoane solicitau ca aceeaşi destinaţie să fie atribuită şi şcolilor româneşti din următoarele sate: Stuf, Găidar, Ciocani, Valea Rea, Biserica şi Frumoasa. Mai mult, depăşindu-şi cu mult atribuţiile cu care fuseseră însărcinaţi, aceiaşi responsabili solicitau ministerului introducerea limbii maghiare şi în şcolile din regiunile limitrofe Bacăului, „unde nu prea există preocupări în acest domeniu”. În acest sens, erau vizate următoarele localităţi: com. Bălăuşeşti, Bărtăreşti, Gherăieşti, Săbăoani, Traian – din jud. Iaşi; com. Poscuţeni şi Găiceana – din regiunea Bârlad.
Ceea ce frapează la textul acestui raport, mai sus menţionat, este scrierea într-o formă maghiarizată a numelor comunelor respective din fostele regiuni Iaşi şi Bârlad. Semnatarii acestui document, şeful secţiei de învăţământ C. Vlad şi inspectorul pentru minorităţi Kardos I., depăşesc orice limită a normalităţii atunci când solicită, în plus, şi „indroducerea examenului de sfârşit de an la limba maghiară în şcolile de limbă română”, unde se preda ca obiect de studiu , considerând probabil că şcoala în limba maghiară şi secţiile în limba maghiară de pe lângă şcolile româneşti sunt într-un număr insuficient pentru „dimensiunea mondială a limbii maghiare” şi că toată lumea ar trebui să cunoască şi să utilizeze această limbă. Ei nu au făcut decât să preia şi să dezvolte iniţiativa predecesoarei Kerekeş Irma, căreia îi datorăm iniţiativa introducerii limbii maghiare în şcolile în limba română, care existau în satele catolice .
Atitudinea adoptată de cei care girau activitatea Secţiei Învăţământ de pe lângă Sfatul Popular al Regiunii Bacău, scoate în evidenţă, într-un mod neechivoc, felul în care a fost gândită introducerea acestei forme de învăţământ în comunităţile catolice din Moldova, precum şi scopul urmărit. Hotărârea înfiinţării şcolilor cu predare în limba maghiară s-a luat în mod arbitrar, fără ca în prealabil populaţia acestor sate să fi adresat cereri, prin care să solicite limba maghiară. De altfel, aceeaşi populaţie nu a fost nici măcar chestionată în această privinţă, pentru a se vedea dacă ea dorea aşa ceva. Pur şi simplu, conducătorii României socialiste au dispus introducerea respectivei forme de învăţământ în mod autoritar. Măsura era menită, în concepţia acestora, să contribuie la rezolvarea proaspetei invenţii propagandistice a PCR – problema naţionalităţilor. De aici a rezultat şi încăpăţânarea cu care s-au urmărit includerea catolicilor din Moldova în cadrul etniei maghiare.
Respectiva politică nu a avut nimic de a face, în realitate, cu problema naţionalităţilor conlocuitoare. De fapt, ea a urmărit să asigure întărirea controlului partidului comunist asupra societăţii româneşti, prin intermediul acestei manipulări etnice, deoarece rezolvarea problemei naţionalităţilor conlocuitoare pentru România socialistă s-a soldat cu emigrarea masivă a reprezentanţilor diferitelor etnii. Secţia Învăţământ a Regiunii Bacău s-a înscris şi ea în politica generală a acelor vremuri, ducând o puternică propagandă de atragere a copiilor spre şcolile cu limba de predare maghiară. Astfel, de la vizitele făcute părinţilor şi de la şedinţele cu aceştia, ulterior s-a trecut şi la organizarea unor comisii de şcolarizare pe lângă sfaturile populare comunale, care, „după ce s-au deplasat pe teren şi nu au ajuns la rezultate bune, au chemat părinţii la Sfatul Popular, ducând muncă de lămurire” .
Din acest fragment de raport se observă cu uşurinţă eşecul înregistrat de autorităţile vremii în acţiunea lor de a convinge de bună voie oamenii să-şi înscrie copii la şcoala cu predare în limba maghiară. Astfel, singura soluţie a autorităţilor a rămas lămurirea, ştiind ce însemna acest tip de activitate în anii ’50, de fapt, constrângerea părinţilor. Pentru anul şcolar 1951/1952 astfel de situaţii s-au întâlnit la Cleja, Pustiana, Nicolae Bălcescu, Oneşti . La acel început de an şcolar a trebuit să fie luate măsuri speciale de lămurire a oamenilor, pentru a evita punerea în practică a dorinţei acestora de a-şi retrage copii de la şcoala maghiară, aşa cum, de fapt, s-a şi întâmplat la Luizii Călugăra .
Greutăţi importante au întâmpinat autorităţile în momentul în care au trecut la transformarea şcolilor de limbă română în şcoli de limbă maghiară. În primul rând, s-au confruntat cu refuzul părinţilor care doreau în continuare ca fiii şi fiicele lor să urmeze şcoala în limba română. Astfel, la Cleja, unde s-a înfiinţat o şcoală maghiară şi una română, populaţia a manifestat împotriva şcolii maghiare, iar o parte dintre ei, în frunte cu Istok Josif, nu şi-au lăsat copii la şcoala maghiară . Starea de spirit mai sus relatată nu a fost una izolată, locală, ci, după cum se arată într-un raport trimis la 4 martie 1953 Ministerului Învăţământului Public, o parte a populaţiei era neutră iar cea mai mare parte cerea în continuare şcoală în limba română.
Opoziţia oamenilor faţă de încercările regimului comunist de a introduce şcoala în limba maghiară a început să fie pusă de către autorităţile vremii pe seama „reacţiunii clericale a trecutului burghezo – moşieresc”, care urmărea să „submineze valoarea politică a şcolii în limba maternă ” . De fapt, este ştiut că unul din mobilurile care au stat la baza hotărârii de a introduce limba maghiară în şcolile catolice din Moldova a fost subminarea autorităţii Bisericii Romano – Catolice, opozant de marcă al regimului comunist. Prin această măsură s-a încercat, de fapt, producerea unei rupturi între enoriaşi şi biserică, deoarece ultima îşi susţinea liturgia în limba română.
Opoziţie iniţiativei de a introduce limba maghiară au făcut şi cadrele didactice, atât cele româneşti, cât şi cele maghiare, dintre aceştia rapoartele vremii consemnându-i pe următorii: Huţu Ioan, Zaharia Ioan, Nemetz Alexandru, Nemetz Elena, Modi Anton, Gheorghie Estera etc . O formă de manifestare a opoziţiei faţă de introducerea învătământului în limba maghiară a fost şi înscrierea copiilor la şcolile din alte sate. Un exemplu concudent în acest sens a fost cel al lui Farţade Ioan, din satul Alexandrina, com. Cleja, care şi-a dus copilul la şcoala din Sascut .
Lipsa de popularitate a învăţământului în limba maghiară nu s-a manifestat numai în rândul părinţilor care aveau copii la şcoală, ci şi în rândul persoanelor care urmau să fie alfabetizate. După cum este bine cunoscut, începând cu anul 1945, în România s-a declanşat o campanie de alfabetizare a neştiutorilor de carte, care, în satele catolice din Regiunea Bacău, s-a dorit să se facă în limba maghiară. Acestor tendinţe manifestate de autorităţile locale persoanele care urmau să beneficieze de programul de alfabetizare le-au opus dorinţa lor de a urma şcoala în limba română şi cu învăţători români .
La această stare de fapt trebuie adăugată şi lipsa cadrelor didactice corespunzătoare, ceea ce a împiedicat „desfăşurarea calitativă a învăţământului maghiar”. Unele cadre didactice nu cunoşteau deloc sau foarte puţin limba română, motiv pentru care ele nu puteau preda orele de limbă română obligatorii, ceea ce a făcut ca nemulţumirea populaţiei să crească şi mai mult. În aceste condiţii, autorităţile vremii opinau că „învăţământul maghiar nu poate decurge în formă ideală, creând repercursiuni şi asupra problemei naţionale ” .
Astfel, după numai câţiva ani de experienţe în acest domeniu, autorităţile locale au ajuns la concluzia imposibilităţii succesului respectivei forme de învăţământ. Atitudinea pesimistă autorităţilor locale este foarte bine explicată, dacă ţinem seama de opoziţia pe care aceştia au întâlnit-o la populaţia catolică. Aceasta a făcut posibilă ca, în plină perioadă propagandistică de extindere a formei de învăţământ în limba maghiară, să apară şi primele retrageri din parte statului. În acest sens, diriguitorii învăţământului băcăuoan au trebuit să cedeze în faţa dorinţelor localnicilor. Un prim caz de această natură a fost întâlnit încă din anii 1950/1951, în satele Buchila şi Lărguţa, unde populaţia a cerut reînfiinţarea şcolilor în limba română .
În respectivul caz, autorităţile au decis, iniţial, predarea limbii române dar, ulterior, au luat măsuri mult mai drastice. Astfel, în 1953 s-a decis desfiinţarea, de fapt revenirea la situaţia anterioară anului 1948, datorită faptului că numărul elevilor a scăzut dramatic, în cazul următoarelor şcoli maghiare: Nicolae Bălcescu, Chietriş, Gioseni, Liliecii de Jos . Noile măsuri luate cu acel prilej au dat semnalul sfârşitului învăţământului în limba maghiară pe teritoriul fostei Regiuni Bacău. Din acel moment abordarea respectivului subiect a început să fie făcută mult mai nuanţat de către Secţie Învăţământ a regiunii şi de către Ministerul Învăţământului Public.
Nu putem încheia discuţia privitoare la învăţământul în limba maghiară fără a avea în atenţie şi o serie de chestiuni colaterele cum ar fi dezvoltarea învăţământului preşcolar, situaţia cadrelor didactice ş.a. În privinţa cadrelor didactice, două constante au definit existenţa efemeră a corpului profesoral maghiar din Moldova, şi anume: provenienţa în totalitate din regiunile transilvănene şi slaba pregătire profesională a acestora. Astfel, cei mai mulţi profesori şi învăţători, care predau în şcolile din fosta Regiune Bacău, proveneau din Regiunea Autonomă Maghiară şi din Mureş . Provenienţa lor, din zone străine de cele unde erau aduşi de autorităţile vremii pentru a sluji interesele comunităţii, a ridicat numeroase probleme în legătură cu prezenţa lor la post. În această direcţie, o constantă a fost lipsa lor de la şcoală şi neprezentarea la termenul stabilit.
Situaţia este observabilă încă din 1949 şi a rămas de actualitate până la destrămarea acestei forme artificiale de învăţământ impusă comunităţilor catolice de la răsărit de Carpaţi. În plus, marea majoritate a cadrelor didactice mutate în regiunea Bacău nu cunoştea sau vorbea foarte greu limba română, aşa cum este şi cazul învăţătoarei Keresteri Viorica, din satul Vladnic, com. Parincea, jud. Bacău . Din acest motiv, programa şcolară elaborată de Ministerul Învăţământului Public, cu privire la desfăşurarea cursurilor la şcoala maghiară, nu a putut fi respectată, cursurile de limba română, al căror număr a variat între 3 – 5 ore săptămânal, să nu poate fi ţinute.
Confruntate cu această problemă, autorităţile locale au fost nevoite să adopte o serie de măsuri, care ar fi trebuit să ducă în cele din urmă la înlăturarea acestor carenţe. În acest sens au fost adoptate respectivele măsuri, dintre care cele mai importante au fost: trimiterea la specializare a cadrelor didactice în cadrul cursurilor de perfecţionare ICD , aprobarea cumului de ore la şcolile cu limba de predare a minorităţilor , încadrarea unor profesori la alte şcoli decât la cele la care erau titulari . Toate acestea au fost adoptate de autorităţile regionale cu aprobarea forurilor centrale, având şi unele rezultate pozitive, în sensul că, spre şfârşitul anului 1959, numărul cadrelor didactice care nu cunoşteau deloc limba română s-au redus la 16: 12 învăţători şi 4 profesori .
La presiunea autorităţilor centrale, secţia de învăţământ a Regiunii Bacău a arătat o preocupare foarte mare faţă de problemele personale ale cadrelor didactice care deserveau învăţământul în limba maghiară, într-un contrast izbitor faţă de situaţia celorlalţi colegi de branşă. Edificatoare în acest sens sunt desele intervenţii ale autorităţilor Regiunii Bacău pe lângă autorităţile militare din zonele de provenienţă ale profesorilor, pentru amânarea serviciului militar a acestora, întrucât „învăţământul în limba maghiară din Regiunea Bacău suferă foarte mult” , confruntându-se cu o lipsă acută de „cadre pregătite pentru a preda limba maghiară” .
Dar, marea problemă, pe care au ridicat-o cadrele didactice maghiare, a fost slaba lor pregătire profesională. Astfel, într-o statistică realizată în anul 1951 de către Secţia de Învăţământ a regiunii Bacău, dintre învăţătorii şi profesorii care predau respectiva limbă, nici unul nu avea pregătire corespunzătoare, adică să fie absolvenţii unor şcoli pedagogice . De altfel, aceeaşi situaţie este surprinsă şi de cea mai completă dare de seamă cu privire la corpul didactic maghiar trimisă, la 20 ianuarie 1953, Ministerului Învăţământului Public de către autorităţile băcăuane. Astfel, potrivit respectivului document, pe teritoriul Regiunii Bacău, existau 110 cadre didactice în învăţământul de limbă maghiară, din care 56 erau calificaţi, dar, dintre aceştia, doar „ 20 –30 duc muncă conştientă”, iar 54 sunt suplinitori. Autorii statisticii în discuţie opinau că această situaţie a contribuit din plin la o slabă dezvoltare a învăţământului în limba maghiară. Disperarea autorilor, care, potrivit uzuanţelor vremii, ar fi trebuit să raporteze succese, a fost atât de pregnantă, încât se adresau Ministerului Învăţământului Public cu următoarea întrebare: „ ce muncă se poate duce în astfel de condiţiuni?”, plângându-se respectivului for central că profesorii pe care i-a primit Regiunea Bacău „duc spre dezastru mersul învăţământului maghiar care tot din această cauză a suferit până în prezent”.
Pentru susţinerea şcolilor cu limba de predare maghiară, o atenţie specială a fost acordată organizării grădiniţelor de copii cu aceeaşi limbă de predare. Ele au fost înfiinţate începând cu anul 1948 , la aproape un an de la adoptarea noii legi a învăţământului. Planul de activitate al acestor unităţi de învăţământ preşcolar a fost axat pe convorbire, jocuri, memorări şi povestiri, cu scopul însuşirii limbii maghiare de către copii „ţinând seama că populaţia ceangăiască nu posedă în măsură mare vocabular din limbă maghiară” . În practică, rolul grădiniţelor era acela de a pregăti copii apţi de a urma şcoală în limba maghiară, deoarece majoritatea copiilor din fosta regiune Bacău nu aveau cunoştinţe în acest domeniu. Astfel, prin grija Inspectoratului pentru învăţământul în limba minorităţilor, în anul de învăţământ 1951/1952, pe teritoriul regiunii funcţionau 8 grădiniţe cu limba de predare maghiară, care aveau o frecvenţă ce oscila între 65% şi 100%.
Un loc important în lupta propagandistică dusă atunci l-au ocupat activităţile artistice susţinute de şcolile în limba maghiară. Astfel, acestea erau concepute, într-un sens, ca sursă de susţinere financiară a învăţământului maghiar. Organizarea de baluri şi festivaluri în şcolile din mediul rural era aprobată doar cu condiţia ca veniturile realizate să fie vărsate Şcolii Pedagagice Bacău - Secţia maghiară, proaspăt înfiinţată . Într-un al doilea sens, echipele artistice organizate pe lângă diferite şcoli, prin programul prezentat, trebuiau să insufle în conştiinţa colectivităţilor catolice ideea apartenenţei la etnia maghiară. Din acest motiv, respectivele echipe erau dotate doar cu costume populare secuieşti . Mai mult, la 3 martie 1952, Secţia de Învăţământ a Regiunii Bacău a solicitat Institutului de Folclor - Centrul de Culegere Permanent din Cluj trimiterea de cântece „ceangăieşti – maghiare”, pentru pregătirea echipelor artistice de pe lângă şcoli şi cămine culturale . Aceste cântece, impropriu numite ceagăieşti – maghiare, erau culese de Institutul din Cluj din sânul comunităţilor maghiare din Ardeal. Cu toate acestea, autorităţile băcăuoane au urmărit introducerea lor în “regiunea noastră, unde avem un număr mare de şcoli ceangăieşti – maghiare”. Relaţia cu Institutul Folcloric din Cluj a fost cultivată de responsabilii cu învăţământul în limba minorităţilor din Bacău, dorindu-se o colaborare mai strânsă, care ar fi trebuit să implice şi venire unor cercetători din respectivul institut în Regiunea Bacău. În final, acţiunea a fost încununată de succes, deoarece, la 10 martie 1953, Institutul din Cluj solicita inspectorului minorităţilor, Kardos Janos, permisiunea pentru a face cercetări pe teren pentru Fargo Joszef şi Kallos Zoltan .
În final, dorim să readucem în atenţia cititorilor câteva elemente definitorii, care au marcat existenţa învăţământului în limba maghiară pe teritoriul regiunii Bacău. În primul rând, avem în vedere faptul că înfiinţarea respectivei forme de învăţământ s-a făcut după adoptarea Legii Învăţământului în anul 1948 şi a durat, în linii generale, până la mijlocul anilor ’60. Perioada de aproape două decenii a fost marcată de numeroase frământări şi căutări, ce s-au manifestat în practică prin desele înfiinţări şi desfiinţări de şcoli în limba maghiară. Toate acestea ne îndreptăţesc să considerăm că acţiunea în sine nu a avut decât un caracter de experiment, aşa cum o arată şi sursele din fondurile documentare prezente în Arhivele Naţionale – Filiala Bacău.

Arhitectura Învăţământ Tradiţii Limbaj Folclor Port popular

Arhitectura

Învăţământ

Tradiţii

Limbaj

Folclor

Port popular