|
Monseniorul Mihai Robu
Primul
episcop indigen
|
S-a
născut pe 10 aprilie 1884, în localitatea catolică Săbăoani,
ca
fiu al lui Iosif şi al Margaretei Robu. O coincidenţă cronologică
grăitoare. Vede lumina zilei în chiar anul
înfiinţării
Episcopiei de Iaşi, pe care avea să o ilustreze prin viaţa sa
preoţească şi de episcop. După cele patru clase primare pe care le
urmează cu mare sârguinţă şi succes în satul natal,
în anul şcolar 1894 – 1895 este înscris
ca elev
în Seminarul diecezan din Iaşi. În evidenţa
matriculară a
seminarului figurează ca al 34 – lea de la
înfiinţarea
acestei instituţii de formare preoţească. Se remarcă prin pietate,
cuminţenie şi sârguinţă la învăţătură sub
îndrumările
părinţilor iezuiţi, cărora li s-a încredinţat seminarul
încă de la începuturile lui.
În cei 12 ani de formare
preoţească îşi
însuşeşete o solidă cultură generală, filozofică şi
teologică.
Dovedeşte o râvnă deosebită pentru însuşirea
temeinică a
limbilor străine: franceză, germană şi italiană, pe lângă cea
latină, oficială şi de studii a Bisericii Catolice. În
cronica
seminarului din anii studenţiei sale îl vedem amintit mereu
cu
îndeletnicirea de sacrista (sacristan), ceea ce denotă
preocuparea lui pentru cele necesare celebrării serviciului divin.
Este hirotonit la data de 20 aprilie 1907, de către primul episcop de
Iaşi, Nicolae Iosif Camilli, în capela renumitului Institut
Notre
Dame de Sion.
Deoarece, din
1906, părinţii
iezuiţi s-au retras de la seminar, episcopul Camilli a ales o echipă de
tineri preoţi, înzestraţi cu talente pedagogice,
încredinţându-le munca de formare a seminariştilor
pentru
preoţie. Din această echipă a făcut parte şi părintele Mihai Robu. |
|
|
Episcopul Mihai Robu
(1884 - 1944) |
|
Rapoartele făcute
de arhiepiscop cu
privire la situaţia din Moldova au avut darul să-l convingă pe papa
Pius al XI-lea să numească, la data de 7 mai 1925, un nou episcop de
Iaşi, în persoana Mons. Mihai Robu. Era al patrulea episcop
de
Iaşi, după Nicolae Iosif Camilli (1884-1894 şi 1904-1915), Dominic
Jaquet (1894-1903) şi Alexandru Teodor Cisar (1920-1924).
Îl surprinde
numirea sa pe care nu
a
râvnit-o. Se cutremură de responsabilitatea uriaşă a acestei
misiuni pe care o primeşte cu multă credinţă şi resemnare:
„O,
Doamne, eu sunt robul tău şi fiul slujnicei tale” (Ps 115,
106).
Aduce la cunoştinţă data consacrării, stabilită pentru ziua de 20
septembrie 1925, ora 9.00 în capela Institutului Notre Dame
de
Sion, unde, cu 18 ani în urmă, a fost hirotonit. Indică pe
consacratorul principal, arhiepiscopul Alexandru Teodor Cisar asistat
de Valeriu Traian Frenţiu, episcopul greco-catolic de Oradea, şi
Alexandru Nicolescu, episcopul greco-catolic de Lugoj.
Activitatea
pastorală a
venerabilului şi iubitului episcop Mihai Robu, imprimată în
sufletele colaboratorilor săi şi ale enoriaşilor, pe parcursul a 19
ani, cinci luni şi 22 de zile, oglindită în mii de file de
arhivă
s-a desfăşurat conform binecunoscutului trinom: seminar, cler, dieceză.
Grija faţă de
seminar
Ca urmaş al
apostolilor, episcopul
Mihai Robu a considerat ca sarcină prioritară, seminarul. Primele sale
scrisori pastorale evidenţiază această grijă.
În
timpul păstoririi sale, au
fost înscrişi în Seminarul diecezan din Iaşi 241 de
elevi,
dintre care 73 au ajuns preoţi. Majoritatea acestora veneau din mediu
rural, din familii modeste, fără resurse economice.
Întreţinerea
şi formarea seminariştilor cădea în sarcina episcopiei, ale
cărei
venituri erau, de asemenea, modeste.
Episcopul
a fost întotdeauna nevoit să apeleze la colectele
enoriaşilor,
îndeosebi de Crăciun şi de Paşti, la binefăcători din afara
ţării, iar din când în când la subvenţii
din bugetul
statului.
Cutreieră ţări
catolice, precum
Germania, Olanda, Belgia, Polonia, pentru obţinerea de burse
atât
de necesare studenţilor săi. În 1930 cheamă din nou (după
perioada de început 1866-1906) pe părinţii iezuiţi pentru
formarea viitorilor preoţi, încredinţând părintelui
Felix
Wiercinski „conducerea scumpului nostru seminar”.
Ţine
strânsă legătura cu studenţii săi din străinătate,
încurajându-i, ajutându-i cu bani pentru
cele strict
necesare, sfătuindu-i ca un bun părinte şi informându-i
despre
cele de acasă.
Grija faţă de cler
Durerea cea mare
în istoria
catolicilor de la răsărit de Carpaţi, până prin penultimul
deceniu al secolului al XX-lea, a fost lipsa acută de preoţi. Episcopul
Mihai Robu a simţit din plin această lipsă. De aceea, se străduia din
răsputeri să aibă preoţi. Îi voia pe toţi bine pregătiţi,
virtuoşi, prudenţi şi zeloşi în apostolat. Cât de
clar
transpar aceste gânduri şi simţăminte ale păstorului,
când
scrie parohului franciscan conventual din Luizi Călugăra, Iosif P. M.
Pal: „...mă rog în fiecare zi la sfânta
Liturghie
pentru scumpul meu cler, pentru ca toţi să fie sănătoşi,
râvnici,
prudenţi, pilde de virtuţi preoţeşti...”. Îi cheamă
la
exerciţii spiriruale, organizate în diferite serii, astfel ca
activitatea pastorală să continue nestingherită. Pentru a ajuta pe
preoţii săraci, cere stipendii de Liturghii de la diferiţi confraţi
episcopi din ţări catolice occidentale.
Intervine la
forurile statale şi la
nunţiatura apostolică, îndeosebi după declanşarea celui de-al
doilea război mondial, pentru preoţi cu cetăţenie străină, ca de pildă
Iosif Kldzik şi Iosif Chrucki din Bucovina, asupra cărora plana
primejdia iminentă de a fi trimşi în lagăre de concentrare,
iar
enoriaşii din Soloneţul Nou şi Poiana Micului riscau, astfel, să
rămână fără păstori.
Foarte
atent la felul cum îşi desfăşurau preoţii activitatea
pastorală,
episcopul Robu intervenea cu sfaturi înţelepte şi cu
autoritatea
cuvenită, chemând pe cei „prea zeloşi” la
temperanţă,
iar pe alţii la prudenţă şi gospodărire chibzuită a resurselor
parohiale. Ia apărarea preoţilor săi reclamaţi la Ministerul Cultelor
de unii nemulţumiţi din cauza cislelor stabilite de adunarea
enoriaşilor pentru construirea de biserici.
Strădaniile eroice ale episcopului Mihai
Robu, de a
avea preoţi pe care să îi trimită în numeroasele
comunităţi
catolice răspândite pe întinsul Moldovei lui Ştefan
cel
Mare, i-au fost răsplătite cu marea bucurie a hirotonirii celor 33 de
preoţi din promoţia 1939. Pe 21 dintre ei i-a hirotonit la data de 24
iunie, în aceeaşi capelă a surorilor Notre Dame de Sion,
unde, cu
32 de ani în urmă, fusese şi el hirotonit preot, iar cu 14
ani
mai înainte (1925) a fost consacrat episcop.
Grija diecezei
Păstorirea Diecezei de Iaşi de către
episcopul Mihai
Robu cunoaşte două etape: prima, 1925 – 1940, etapa Moldovei
istorice cunoscută pe timpul lui Ştefan cel Mare, iar a doua, a
Moldovei ciuntite prin Pactul Ribbentrop – Molotov din 28
iunie
1940, cu scurta revenire la starea dinainte (iunie 1941 - 23 august
1944).
În perioada României
Mari,
înglobarea la Dieceza Romano – Catolică de Iaşi a
comunităţilor catolice din Basarabia şi Bucovina a însemnat
pentru episcopul Robu o grijă sporită cu 50% în ceea ce
priveşte
clerul şi credincioşii. Deşi a avut colaboratori de seamă în
persoana vicarului general al Bucovinei, Mons. Aldabert Grabonski, şi
în aceea a Mons. Dr. Marcu Glaser, protopop catolic al
Basarabiei
şi paroh de Chişinău, singurul responsabil în faţa guvernului
român şi al Sfântului Scaun era episcopul de Iaşi.
Vizitarea tuturor comunităţilor catolice dintr-un teritoriu aşa de
vast, cu mijloacele de locomoţie ale timpului, a fost o muncă deloc
uşoară. Fără îndoială, constituţia robustă şi curajul
apostolic
i-au fost de un real sprijin. Mons. Robu punea în practică
ceea
ce scria altora. De exemplu preotului Eugen Baltheiser, paroh de Gura
Humorului, cu delegaţie şi pentru alte două parohii vacante,
Câmpulung Moldovenesc şi Fălticeni, îi scria:
„... să
faci cât îţi va permite sănătatea, restul va face
bunul
Dumnezeu”. Numeroasele documente de arhivă indică
multitudinea şi
diversitatea problemelor pe care episcopul trebuia să le
rezolve.
Povara multelor filiale arondate parohiilor existente a fost cumva
uşurată pe măsură ce erau hirotoniţi noi preoţi pe care îi
trimitea să ajute pe parohi.
Situaţia
economică precară a episcopiei l-a determinat pe episcopul Mihai Robu
să apeleze la unele drepturi pe care le aveau celelalte episcopii din
ţară atât la înzestrarea funciară, cât şi
la
salarizarea preoţilor. Prin adresa nr. 3.524 din 1 decembrie 1930 cere
ca Episcopia Catolică de Iaşi să fie dotată cu 100 ha de
pământ
arabil şi 300 ha de pădure. Cu Universitatea „Al. I.
Cuza”
din Iaşi a avut multe probleme pentru că această instituţie de
învăţământ superior a închiriat clădirea
Seminarului
de pe Copou (proiectată de episcopul Jaquet pentru Colegiul
„Cipariu”) îndată după
încetarea primului
război mondial şi tot amâna restituirea clădirii, a chiriei
şi a
cheltuielilor de reparare. A fost nevoit să apeleze chiar la guvern.
Tot în scopul ameliorării economice a diecezei, sfătuit de
consilierii săi, a crezut că un împrumut important şi
atragerea
de investitori din străinătate ar putea fi benefice. A rămas dezamăgit,
deoarece „străinătatea nu are încredere
în economia
românească”.
Uneori i se aduceau la cunoştinţă de
către preoţii
din pastoraţie unele abuzuri săvârşite de funcţionari ai
administraţiei de stat locale care refuzau să rezolve cererile
populaţiei catolice. Episcopul era obligat să apeleze la forurile chiar
cele mai de sus pentru demascarea acelor abuzuri. Datoria de păstor
şi-o împlinea cu mare atenţie, fiind grijuliu cu dispensele
şi
ferm în decizii. Îi îndeamnă părinteşte
pe tineri să
se distreze onest la horele organizate ziua, în curtea
bisericii.
Era atent la evenimentele deosebite din viaţa Bisericii
Catolice,
cum au fost 1600 de ani de la celebrarea primului Sinod ecumenic la
Niceea din anul 325 şi 1500 de ani de la al treilea Sinod ecumenic,
acela de la Efes din 431. Puritatea credinţei, necesitatea unirii,
evlavia faţă de preacurata Fecioară Maria, născătoarea de Dumnezeu,
erau subliniate cu grijă, îndemnând pe creştini la
rugăciuni stăruitoare.
După zece ani de la preluarea parohiilor
catolice
din Bucovina şi 15 ani de la preluarea celor din Basarabia, prin
hotărârea Sfântului Scaun de a face parte din
Dieceza de
Iaşi, pactul Ribbentrop – Molotov şi intrarea
României în război alături de Germania au adus
complicaţii
dureroase pentru episcopul Mihai Robu. Mare parte dintre preoţii şi
enoriaşii din parohiile Bucovinei de nord, şi-au părăsit casele,
plecând în Germania. Unii din cei rămaşi,
îndeosebi
polonezii din Basarabia, au îndurat multe de la
stăpânirea
sovietică, chiar dacă, numai după un an, teritoriile cotropite au fost
recucerite. Starea de război continuată pe durata a patru ani a fost
însoţită de rigorile specifice: interzicerea deplasărilor,
rechiziţii, suspiciunile asupra preoţilor, contribuţii suplimentare
pentru armată, grija răniţilor, a văduvelor şi orfanilor, angajarea
unor preoţi pentru asistenţa spirituală a combatanţilor. Arhiva anilor
de război reflectă multitudinea şi diversitatea problemelor pe care
trebuia să le rezolve episcopul: numeroase cereri către autorităţile
civile şi militare pentru obţinerea autorizaţiilor de deplasare pentru
sine şi pentru colaboratorii săi, scutirea de la rechiziţii a
mijloacelor de transport necesare pastoraţiei, îngăduinţă
pentru
preoţii de etnie străină necesari în unele parohii.
Dacă
primii ani de război au fost în favoarea Germaniei şi a
aliaţilor
ei, pe la sfârşitul anului 1943, lucrurile au luat o
întorsătură tragică. În primăvara anului 1944
armatele
sovietice forţau Nistrul. Moldova era grav afectată. A
început
refugiul. Seminarul diecezan nu şi-a mai putut continua activitatea.
Preoţii şi enoriaşii rămaşi prin sate îşi asumau riscurile.
În iunie 1944, clădirea Seminarului diecezan de pe Copou a
fost
distrusă de bombele aruncate de aviaţia rusă. Îndureratul
episcop
Robu a plecat în refugiu, găzduit la Beiuş, de Episcopul
greco
– catolic Valeriu Traian Frenţiu. După 23 august 1944,
episcopul
Robu se retrage în Munţii Bihorului într-o casă a
Episcopiei greco – catolice, unde se îmbolnăveşte
grav.
Trece la cele veşnice în dimineaţa zilei de 27 septembrie
acelaşi
an.
După 20 de ani, osemintele i-au fost
aduse şi depuse
în biserica episcopală, pe care a slujit-o cu tot
devotamentul,
ca episcop, din 1925 până în 1944. Deviza sa,
înscrisă pe stema de episcop, a fost: „In cruce
salus” („În cruce este
mântuirea”). Şi-a
ales inspirat această deviză, care avea să-i însoţească pas
cu
pas anii de păstorire.
Cu ocazia marelui şi unicului eveniment
din istoria
diecezei de Iaşi, acela al hirotonirii în 1939 a 33 de
preoţi,
aceştia au alcătuit un volum festiv de excepţie, în care un
prim
articol este consacrat bunului păstor, episcopului Mihai Robu, pe care
autorul, vrednicul preot şi viitor erou, Dumitru Sandu Matei (ucis de
comunişti în închisoarea de la Jilava în
ziua de 21
februarie 1951), l-a văzut mereu ca pe „Tatăl nostru
”. Mă
asociez întru totul ilustrului autor, deoarece, pe parcursul
a
zece ani, am avut marea bucurie de a fi aproape de acest
„tată al
nostru”, al seminariştilor, al preoţilor, al
întregii
dieceze. Fără îndoială contribuţia sa preoţească, jertfele
sale,
precum şi cele ale vrednicului său urmaş, episcopul martir dr. Anton
Durcovici, şi ale tuturor celor care au stat curajos la datorie
în lunga perioadă comunistă, le considerăm ca temelie a
propăşirii actuale.
|
